Iubirea ca virtute sau osîndă (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVII_22

«Fiecare pricepe tulbure un bine, în care să-şi potolească sufletul, şi-l doreşte; pentru a-l obţine fiecare se străduieşte. Dacă iubirea lentă de a-l vedea sau a-l dobîndi vă atrage, această cornişă, după justa căinţă, vă pedepseşte» (v. 127-132). Oamenii îşi amintesc în mod confuz binele originar, care i-a creat; dar îl caută şi îl rîvnesc. Lenea, zăbava, iubirea lentă de a-l regăsi pe Dumnezeu sînt sancţionate pe cornişa unde tocmai au ajuns cei doi poeţi. “Aici sînt indicaţi cei doi termeni, iniţial şi final, din viaţa omului: pe de o parte o amintire confuză a binelui suprem, semn al actului de creaţie al lui Dumnezeu, pe de altă parte tinderea spre acest bine, în care omul este sigur că va găsi împăcarea totală şi fericirea. Toată viaţa omului se desfăşoară sub specia iubirii: de la cea iniţială, care este un semn pe care Dumnezeu îl lasă şi-l imprimă, în clipa cînd îl creează, (…) pînă la cea care se plasează în sufletul său, ca forţa unei tendinţe, a unei dorinţe de-a o obţine, de-a o cuceri şi a se împăca în ea, spre a fi fericit” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_23

«Alt bine e acela ce nu-l face pe om fericit; nu e fericirea, nu este esenţa bună, rodul şi rădăcina oricărui bine. Iubirea care pe seama acestuia se lasă, deasupra noastră e deplînsă în trei cercuri; dar cum se împarte în trei, nu-ţi spun, ca singur pentru tine s-o cercetezi’» (v. 133-139). Pe lîngă binele ceresc, există bunurile materiale. Acestea sînt produse derivate, ele nu reprezintă cauza şi consecinţa conceptului însuşi de bine, pe care ni-l oferă virtuţile divine. Cele trei cornişe, la care călătorii vor mai avea de urcat, îi pedepsesc pe aceia care au rîvnit la bunurile pămînteşti. Dispunerea lor urmează a fi descoperită ulterior de către Dante. “Plasată în centrul canticei, lecţia predată de Virgiliu discipolului său despre topografia morală a Purgatoriului aminteşte, într-o comparaţie imediată, de distribuirea damnaţilor în diversele cercuri infernale, cuprinsă în cîntul XI din Infern. Criticii în general au scos în evidenţă, în discursul doctrinar al lui Virgiliu despre predispoziţiile la păcat, un ritm mai lent şi ferm, faţă de cel care definea mulţimea de determinări şi subdivizări conceptuale din expunerea inclusă în cîntul XI al Infernului. Scrie Momigliano: «Formulele de raţionament sînt mai rare şi mai puţin evidente decît în cîntul XI din Infern, unde materia era ceva mai complexă», pe cînd aici «trebuie notat, dacă nu peste tot, măcar în anumite locuri, ritmul general al argumentaţiei, liniştit, sigur, puternic… Impresia generală este a unui intelect care domină ca un stăpîn mecanismele gîndirii şi le manevrează cu un simţ triumfal». Sapegno la rîndul său observă că «aici tema didactică este introdusă cu mai multă naturaleţe, găsindu-şi locul într-o prelungită pauză meditativă, care umple toate aceste pasaje centrale din Purgatoriu. Pregătită de discursul lui Virgiliu despre natura binelui ceresc şi de expunerea lui Marco despre ordinea politică (XV, 49-75; XVI, 67-114), noua lecţie a maestrului se desfăşoară cu o amploare ce depăşeşte cu mult ocazia specifică ce-o determină şi, la rîndul său, pregăteşte ulterioarele declaraţii despre natura iubirii şi despre liberul arbitru»” (E.A. Panaitescu).

Beato_Angelico1

Advertisements