Iubirea şi liberul arbitru (1)

by Laszlo Alexandru

Biblioteca_Reale_Belgio2

Cornişa a patra: leneşii. Învăţături despre iubire. Luna la miezul nopţii. Leneşii vin în goană. Două pilde de rîvnă. Abatele de la San Zeno. Două pilde de lene. Dante adoarme.

Pg_XVIII_1

«Şi-a pus capăt explicaţiei marele învăţat şi atent îmi privea chipul dacă păream mulţumit; iar eu, care ardeam de-o nouă sete, dinafară tăceam şi dinăuntru ziceam: ‘Poate prea multe întrebări ce-i pun îl apasă’» (v. 1-6). Virgiliu şi-a încheiat explicaţiile despre împărţirea penitenţilor din Purgatoriu în funcţie de raportarea lor la problema iubirii. Apoi l-a privit cu atenţie pe Dante, care nu îndrăznea să-i spună că o nouă curiozitate l-a cuprins. “Se impune imediat, în debutul cîntului, în al cărui fundal liric se va mărturisi că doctrina iubirii este o cucerire dobîndită cu osteneală de către Poet, prin mobilizarea tuturor energiilor sufleteşti, un bogat raport sentimental între maestru şi discipol, între grija prevenitoare a unuia, care pretinde propriilor capacităţi tot efortul posibil pentru a comunica adevărul stăpînit, şi neliniştea interioară a celuilalt, care-şi găseşte în sufletul înnoit de penitenţă o tot mai mare presiune de a cunoaşte, de fiecare dată slujindu-se de explicaţiile primite pentru a le depăşi într-o ulterioară solicitare, pînă cînd Virgiliu va lăsa mulţumirea finală pe seama ştiinţei exprimate de Beatrice. «Această idilă intelectuală şi didactică» (Tarozzi) are un foarte fin profil exterior, construit cu o subtilă adjectivare (marele învăţat… părinte adevărat… dulce părinte scump), însă marcat mai ales de semnificativul schimb de priviri, în care parcă se reflectă preocuparea reciprocă (atent îmi privea chipul dacă păream mulţumit) şi din trăsătura vie a unor imagini care exprimă limpede situaţia psihologică a lui Dante în acest moment şi din care izbucneşte o poezie de frămîntată intimitate, care evoluează de la sentimente la inteligenţă. Dorinţa de cunoaştere a devenit astfel o sete ce «arde» sufletul, în căutarea izvorului profund al înţelepciunii, chiar dacă în confruntarea cu măreţia acestei căutări sufletul aproape că se retrage, ezitînd să se «deschidă», depăşindu-şi în al doilea moment teama în faţa luminii care sporeşte. Este anticipat astfel procedeul pictural, care în partea centrală a cîntului va umple de substanţă digresiunea filosofico-morală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_2

«Dar acel părinte adevărat, ce-a înţeles voinţa timidă care nu se deschidea vorbind, să vorbesc m-a încurajat. La care eu: ‘Maestre, vederea mea sporeşte astfel sub lumina ta, încît pricep limpede cîte gîndirea ta le poartă şi le descrie» (v. 7-12). Virgiliu a intuit din înfăţişarea lui Dante că îl frămînta o altă nedumerire şi l-a îndemnat să vorbească. Învăţăcelul a început mărturisind că raţiunea luminoasă a îndrumătorului său i-a deschis noi orizonturi. “Maestrul şi discipolul au învăţat să se cunoască reciproc: afecţiunea care îi leagă le înlesneşte raporturile; şi dacă discipolul poate să se închidă în tăcere, din timiditate şi bună creştere, maestrul cu privirea lui scrutătoare pătrunde în adîncurile sale, îl eliberează de teamă, îi spulberă îndoielile şi restabileşte raportul pe planul sincerităţii şi al limpezimii. Scena are savoarea unui dialog care se desfăşoară într-o sală de clasă; dar atmosfera nu este cea academică, ce separă şi pune distanţe, ci aceea a unei legături stabilite de mult timp şi în care coexistă ştiinţa şi afecţiunea, voinţa de cunoaştere, respectul şi stima, care apoi îi învăluie pe ambii interlocutori şi-i îndeamnă să-şi adîncească prietenia” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_3

«Deci te rog, dulce părinte scump, să-mi explici iubirea, care-i temelie în orice faptă bună şi opusul său’. ‘Ridică’, a zis, ‘spre mine luminile ascuţite ale minţii şi ţi se va face cunoscută greşeala orbilor ce călăuzesc» (v. 13-18). Dante l-a rugat să-i clarifice esenţa iubirii, situată la baza gesturilor bune şi rele ale oamenilor. Călăuza îl îndeamnă să-l asculte cu atenţie, pentru a pricepe eroarea multor maeştri falşi, care vorbesc fără a cunoaşte adevărul. “Virgiliu (XVII, 104-105) lămurise că toate activităţile, bune sau rele, provin din iubire, dar nu lămurise natura iubirii: de aici întrebarea lui Dante despre iubire, nu doar ca principiu de viaţă al individului, ci şi ca forţă de coeziune a întregului univers” (T. Di Salvo). “Dante abordează o temă pe care filosofia vremii o analizase riguros în originile, dezvoltarea şi consecinţele sale, iubirea constituind baza oricărei activităţi a omului, în raporturile cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, iar poezia, de la cea provensală pînă la Dolce Stil Novo, îşi găsise unul din motivele fundamentale în studierea psihologiei iubirii, chiar dacă aceasta nu mai era generic înţeleasă, ca pentru Dante în acest moment, ci era îndreptată specific spre figura femeii (a cărei idealizare în Stil Novo dădea trecerea spre un sentiment mai spiritual, al cărui ultim ţel era Dumnezeu)” (E.A. Panaitescu). “Aceşti filosofi şi teologi care amestecă două fapte nefaste, orbirea intelectuală şi aroganţa morală, sînt cei care susţin că orice iubire, ca atare, este mereu bună: dacă principiul e bun, trebuie să fie bune şi determinările sale (iubirile individuale). Consecinţele pe planul existenţei cotidiene puteau fi foarte grave: în spatele principiului îşi găsea o justificare ideală orice mîrşăvie. De aici tonul lui Dante, care li se adresa unor interlocutori precişi, celor ce se revendicau de la tradiţia poeziei provensale şi, cum îi spunea Francesca lui Dante (Infern V, 101-104), considerau permisă, ba chiar legitimă, orice abandonare în braţele iubirii” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese2

Advertisements