Iubirea şi liberul arbitru (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVIII_4

«Sufletul, care e creat să iubească repede, tinde spre orice lucru ce place, îndată ce de plăcere este îndemnat. Priceperea voastră din lucrurile adevărate îşi face o ţintă şi înăuntrul vostru le explică, încît sufletul spre ele se înclină» (v. 19-24). Sufletul omului a fost creat de Dumnezeu din iubire. Încă de la început el este atras să regăsească sentimentul care l-a adus pe lume. Cunoaşterea umană derivă din realitatea externă, preluată şi adaptată înăuntru, în suflet. “Pe acest principiu se întemeia teoria iubirii, care se întinde de la provensali la stilnovişti, de la Andrea Cappellano la Dante: prin această concepţie iubirea, chiar dacă se iveşte fiindcă este atrasă de frumuseţea (plăcerea) unei femei, vrea să fie înfăptuirea unui bun universal, a unei iubiri care-şi are cel mai înalt termen în Dumnezeu: fireşte că femeia frumoasă era ocazia dinamică, stimulul pentru a da forţă şi concreteţe împlinirii iubirii” (T. Di Salvo). “În Purgatoriu, notează Fallani, discuţiile despre libertate, Imperiu, Biserică, originea sufletului omenesc, formarea trupului, valorile artei, abia pronunţate, trec dincolo de ceea ce bănuim: ţesătura lor, cîtuşi de puţin mecanică, este densă de pasiune, pasiunea omului care vrea să străbată din nou, clipă de clipă, deschiderea sufletului către divinitate, regăsind pas cu pas formele prin care se construieşte noua viaţă, şi pasiunea Poetului care vrea să obţină din acele forme subtile, complexe şi nuanţate, care trăiesc doar într-o dimensiune interioară, o reprezentare concretă. Lectura atentă a acestor terţine ne permite să surprindem caracterizarea lor într-o poezie de mişcare, în echilibru, de naraţiune şi reprezentare, obţinută cu elemente dinamice, mai degrabă decît cromatice (cum va fi în multe pasaje teologice din Paradis): mişcarea apare încă de la început foarte intensă, tinzînd să-şi atingă ţelul (sufletul e creat să iubească repede), cu o direcţie precisă, care nu elimină agitaţia sufletească (tinde spre orice lucru ce place), aproape ţîşnind atunci cînd de plăcere este îndemnat. Tensiunea spirituală se traduce astfel într-o tensiune narativă” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_5

«şi dacă, răsucit, spre ele se apleacă, acea aplecare e iubirea, aceea e natura care de plăcere din nou cu voi se leagă. Apoi, cum focul se îndreaptă-n sus prin forma lui, născută să urce acolo unde materia sa mai mult durează» (v. 25-30). Sufletul se înclină spre realitatea adusă din exterior, percepută şi adaptată. Acea înclinaţie afectivă reprezintă sentimentul de iubire, şi anume iubirea naturală, instinctivă. “Schematizînd, gîndirea lui Dante poate fi rezumată astfel: a) în orice om, de la naştere, există un fel de încărcătură, de posibilitate, de tezaur deschis spre iubire, care însă rămîne în stadiu de tensiune, aptitudine, depozit de energie neutilizată; b) atunci cînd sufletul, plin de iubire, este atras şi se îndreaptă spre o realitate externă şi o percepe, o însuşeşte, se naşte iubirea, care din posibilitate devine act, se dezvăluie ca înclinaţie spre lucrul care place, ca o forţă care acţionează în sufletul celui îndrăgostit” (T. Di Salvo). “Această dorinţă a omului îndrăgostit de-a fi una cu obiectul sau femeia iubită este la fel de naturală ca tendinţa focului de-a urca pentru a pătrunde în sferele înalte: este un fel de forţă instinctivă, îi aparţine înseşi naturii şi prin urmare scapă complet de sub puterea raţiunii şi a voinţei această înclinare spre obiectul iubit, mai întîi, şi această dorinţă, mai apoi” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_6

«aşa sufletul cuprins e apucat de dorinţă, care-i mişcare spirituală, şi-n veci nu se odihneşte pînă cînd lucrul iubit nu-l înveseleşte. Acum îţi poate apărea cît e de-ascuns adevărul pentru oamenii care cred că orice iubire este în sine lăudabilă» (v. 31-36). La fel cum tendinţa focului este de-a se ridica, pentru a dăinui mai mult, şi iubirea naturală se înalţă spre zona spirituală şi nu-şi găseşte împăcarea pînă cînd nu se contopeşte cu obiectul iubirii sale. “Dante insistă pe această distincţie riguroasă, care trebuie făcută în cadrul sentimentului de iubire; iar insistenţa are o motivaţie polemică împotriva acelor oameni, filosofi şi teoreticieni ai iubirii, care încercau să-i confere o aparenţă de totală nevinovăţie şi implicit invitau, prin urmare, la adeziunea la orice formă de iubire, căci ea este întotdeauna lipsită de greşeală, ba chiar în sine lăudabilă. Au susţinut-o stilnoviştii şi o spune chiar Francesca (Infern V, 100): Amor de sufletul nobil iute se lipeşte, prin asta cel ce iubeşte este marcat de nobleţe şi iubirea nu poate fi refuzată, întrucît pe nici un amant de-amor nu-l iartă (Infern V, 103). Dante revede şi critică teoria, considerînd-o unilaterală şi prin aceasta susceptibilă de greşeală şi păcat. Judecata lui este acum următoarea: «Natura provine de la Dumnezeu şi e ‘bună’ şi raţională în acţiunile sale; Iubirea este în sufletul omului ca o predispoziţie naturală, deci orice iubire în sine este bună. Rectificarea spune: omul nu e doar Natură, ci şi Suflet raţional, iar în această unire strînsă apare discriminarea morală atunci cînd, prin evoluţia continuă a procesului, iubirea naturală (prima şi a doua înclinaţie) se rezolvă în ‘iubirea spirituală’ sau mişcarea spirituală» (Mattalia)” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese1

Advertisements