Iubirea şi liberul arbitru (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVIII_7

«fiindcă poate se vede că esenţa ei este mereu bună; dar nu fiecare pecete e bună, chiar dacă e bună ceara’. ‘Vorbele tale şi mintea mea care le-a urmărit’, i-am răspuns, ‘mi-au dezvăluit iubirea, dar asta mi-a întărit îndoielile» (v. 37-42). Acum a devenit limpede eroarea filosofilor care consideră că orice formă de iubire este bună. De fapt instinctul natural de a iubi e lăudabil, pe cînd iubirea efectivă, selectată de sufletul omului, poate fi bună sau rea. Dante confirmă că a priceput raţionamentul lui Virgiliu, dar îi supune atenţiei o altă neînţelegere care l-a cuprins. “Prima parte a demonstraţiei s-a încheiat cu afirmarea hotărîtă, de către Virgiliu, că dacă poate fi bună tendinţa naturală de a iubi, iubirea în act poate apărea, însă, şi rea, fiindcă binele spre care tindem poate fi doar aparent: cu alte cuvinte, judecata despre caracterul pozitiv sau negativ al iubirii nu trebuie formulată pe baza dispoziţiei naturale, ci pe baza obiectului, sau a ţelului spre care aceasta se îndreaptă. Dar tocmai de aici provine îndoiala lui Dante: dacă iubirea se naşte pentru un lucru care este în afara creaturii şi dacă sufletul tinde spre el printr-o forţă naturală, nu mai există nici o libertate a sufletului însuşi, iar omul, determinat în acţiunile sale, nu poate avea nici un merit, dacă face binele, nici o vină, dacă face răul” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_8

«căci dacă iubirea ne e dată de-afară, iar sufletul merge cu acelaşi pas, de umblă drept sau strîmb nu-i meritul său’. Iar el mie: ‘Cîte vede mintea aici îţi pot eu spune; la altele te aşteaptă de la Beatrice, că ţine de credinţă» (v. 43-48). Dacă originea iubirii este în afara sufletului, iar el nu face decît să răspundă la stimulii externi, atunci nu poate fi vinovat pentru sentimentele sale. Cu alte cuvinte, acţiunea fatală a iubirii riscă să anuleze prerogativa liberului arbitru, în cadrul individului. Virgiliu îi replică asigurîndu-l că îi poate explica doar aspectele raţionale ale problemei – cele teologice urmînd a fi limpezite ulterior de către Beatrice. “Contradicţia percepută de Dante este aceasta: sîntem răspunzători pentru faptul că iubim? Dacă nu sîntem, nu merităm nici condamnarea, nici răsplata. (…) Problema pusă de Dante în ultimă analiză este cea a liberului arbitru, adică a libertăţii substanţiale de judecată şi de acţiune a omului: una din problemele cele mai frămîntate din întreaga civilizaţie creştină. Dacă libertatea omului este absolută, omul coincide cu divinitatea; dacă libertatea este relativă şi prin urmare limitată, omul fie se răzvrăteşte şi devine aliatul lui Lucifer, fie acceptă şi se mîntuieşte prin credinţa în justiţia divină. Virgiliu pe tema aceasta îi poate spune puţine lucruri discipolului: poate reafirma, cum face de fapt, că omul are în sine toate capacităţile de opţiune, pe care se întemeiază întreaga viaţă morală, şi anume nu doar posibilitatea unei distincţii între bine şi rău, ci şi certitudinea că toate acţiunile lui sînt susceptibile, întrucît derivă din responsabilitate, de răsplată sau pedeapsă. Dar chestiunea libertăţii «are două aspecte: unul se referă la raporturile voinţei umane cu natura specifică a omului şi cu natura externă şi este o problemă de filosofie raţională umană; celălalt se referă la raporturile dintre voinţa umană şi omniştiinţa şi omnipotenţa divină şi este o problemă teologică. Unul este legat de cunoaşterea lucrurilor omeneşti, de raţiune şi, prin asta, de Virgiliu; celălalt este legat de lucrurile divine, de credinţă şi, prin asta, de Beatrice» (G. Tarozzi)” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_9

«Orice formă substanţială, ce-i desprinsă de materie şi e cu ea unită, a primit în sine specifică virtute, ce nu-i resimţită decît în lucrare şi nu se-arată decît prin efecte, ca prin frunzele verzi planta în viaţă» (v. 49-54). Orice suflet este independent de materie, dar e totodată amestecat cu materia. Sufletul a primit de la Dumnezeu o înclinaţie spre cunoaştere, de care nu devine conştient decît atunci cînd ea se manifestă şi se dezvăluie prin efectele pe care le produce, la fel cum viaţa unei plante poate fi percepută prin frunzele sale verzi. “Începe, cu scopul de a-i răspunde lui Dante, a doua parte a analizei filosofico-morale întreprinse de Virgiliu, condusă cu aceeaşi strînsă legătură logică, dar cu o viziune încă mai amplă, fiindcă se extinde la definirea raporturilor raţiune-înclinaţii naturale la om. Sufletul are în sine înclinaţia naturală (specifică virtute) de a afla (cunoaşterea primelor ştiinţe) şi a îndrăgi (iubirea primelor dorinţe), iar de această înclinaţie omul devine conştient abia după ce ea intră în acţiune şi de care, întrucît este călăuzită de natură, el nu este răspunzător. Pentru ca toate celelalte înclinaţii să se supună iubirii pentru primele bunuri rîvnite (intelectuale, estetice, morale), există la creaturi raţiunea, a cărei misiune specifică este cea de a aduna datele, pe care facultatea de cunoaştere le ia din experienţă şi, după ce le-a studiat şi le-a selectat, să-şi transmită ordinul către voinţă, care va acţiona în consecinţă: doar pe baza prezenţei raţiunii se naşte principiul responsabilităţii, fiindcă raţiunea este cea care alege între bine şi rău, hotărînd dacă să accepte sau nu acea iubire care se naşte spontan la om. Este demonstrată astfel existenţa liberului arbitru şi doar pe el se poate întemeia o doctrină morală: tocmai cum au făcut filosofii din lumea greco-romană” (E.A. Panaitescu). “Remarcaţi în aceste două terţine, pe lîngă forţa dominatoare a argumentului, limpezit pînă în cele mai mici cute, limbajul încărcat de latinisme proprii latinei medievale din şcolile teologice: forma, sustanzial, setta, specifica vertute, colletta, effetto” (T. Di Salvo).

Miniatura_parigina2

Advertisements