Iubirea şi liberul arbitru (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVIII_10

«De aceea, omul nu ştie de unde vin cunoaşterea primelor ştiinţe şi iubirea primelor dorinţe, care doar în voi apar, aşa cum e-n albină rîvna să facă mierea; şi această primă poftă nu are merit de laudă sau dojană» (v. 55-60). Datorită faptului că sufletul poartă deja în sine, de la crearea sa, capacitatea de cunoaştere şi predispoziţia de iubire, omul nu ştie de unde provin acestea. El constată existenţa lor firească, atunci cînd devin active. Dar propensiunea înnăscută pentru cunoaştere precum şi iubirea naturală ţin cumva de instinctul omului, nu sînt nici bune, nici rele. “Pînă în acest punct, aşadar, nu putem vorbi de responsabilitate; sîntem încă la nivelul faptelor înnăscute, instinctive, al faptelor care au fost primite de la natură şi care evoluează, măcar ca tendinţă, spre ceva în mod necesar pozitiv: asupra tendinţei indeterminate spre bine şi asupra cunoaşterii principiilor axiomatice n-au putere de intervenţie nici raţiunea, nici voinţa” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_11

«Acum, pentru ca toate cu asta să se unească, e înnăscută în voi virtutea ce sfătuieşte şi trebuie să păzească pragul învoirii. Aici e punctul de pornire, din care derivă judecata meritului la voi, cu care bunele şi relele iubiri le primeşte şi le alungă» (v. 61-66). Tendinţelor naturale din sufletul omului li se adaugă raţiunea. Ea este chemată să facă diferenţa dintre bine şi rău, ca o instanţă ce hotărăşte asupra acţiunilor individului. “Momentul de responsabilitate nu apare atunci cînd omul resimte în sine tendinţa spre lucrurile care plac, ci atunci cînd, prin prezenţa tot mai evidentă şi preponderentă a raţiunii, el dobîndeşte capacitatea de opţiune între bine şi rău, forţa de a consimţi sau a nega sentimentele de bine sau rău, forţa de a consimţi sau a nega instinctele care îndeamnă, împing spre ceea ce ne produce bucurie” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_12

«Cei ce meditînd au mers la rădăcină, au înţeles această înnăscută libertate; de aceea i-au lăsat lumii moralitatea. Deci să spunem că în mod fatal apare orice iubire ce-n voi se-aprinde, s-o îngrădiţi în voi stă puterea. Beatrice numeşte nobila virtute liber arbitru şi vezi să ţi-o aminteşti, de-ncepe să-ţi vorbească despre ea’» (v. 67-75). Filosofii antici, care au înţeles dispunerea profundă a lucrurilor, au recunoscut importanţa liberului arbitru şi, ca o consecinţă, le-au transmis oamenilor doctrina morală. Aşadar iubirea se naşte inevitabil şi fatal în sufletul uman, însă raţiunea are forţa de a o controla. Virtutea nobilă a raţiunii este numită liber arbitru în teologie (de Beatrice). “Cu alte cuvinte: este pozitiv moral omul care înfrînează, blochează şi respinge dorinţa perversă, rea; este imoral, în schimb, cel ce favorizează şi îndeplineşte aceeaşi dorinţă. «Libertatea (omului) constă aşadar, pentru Dante, în puterea pe care o are raţiunea, nesupusă dorinţei, de a-i sugera voinţei ce trebuie să facă, nu în puterea acesteia de a se opune judecăţii raţiunii… şi nici de a supune raţiunea plăcerilor» (B. Nardi)” (T. Di Salvo). “A doua parte a demonstraţiei lui Virgiliu se deschide şi se închide cu evocarea Beatricei care, la prima vedere, ar putea părea un expedient facil, prin care Dante îl avertizează pe cititor că aprofundarea ulterioară a problemei se va petrece în context teologic. De fapt ea se dispune ca o concluzie poetică la neliniştea spirituală a Poetului – la care îndoielile şi perspectivele altor probleme se înlănţuie într-o dimensiune tot mai vastă, în faţa căreia raţiunea se declară insuficientă – şi la aspiraţia de a îmbrăţişa cu o privire de iubire întreaga lume, contemplată nu în manifestările ei negative, ci ca o creatură misterioasă, ce-şi urmăreşte scopurile cu ajutorul unei forţe care nu e altceva decît iubirea” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_parigina3

Advertisements