Iubirea şi liberul arbitru (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVIII_13

«Luna tîrzie, aproape de miezul nopţii, făcea stelele să ne-apară mai rare, ca o căldare-nflăcărată; şi alerga-n răspărul cerului pe-acele căi ce soarele le-ncinge, cînd cel din Roma îl vede între Sarzi şi Corşi cum cade» (v. 76-81). De la meditaţia filosofică despre legătura dintre iubire şi liberul arbitru, observaţia poetului revine brusc la situaţia în care se găseşte de-a lungul călătoriei. Luna apăruse tîrziu, spre miezul nopţii, acoperind cu strălucirea ei multe din stelele de pe cerul ce părea o căldare aprinsă. Luna se deplasa iute pe cer, în sens invers (de la apus spre răsărit) pe calea unde soarele pare să apună – în ochii unui locuitor din Roma – între Sardinia şi Corsica. “Lunga digresiune astronomică are rostul de-a arăta că este aproape miezul nopţii din a cincea zi de călătorie prin lumea de apoi. Au trecut cinci zile de la luna plină, iar acum luna se micşorează, în regiunea cerească unde se află soarele la solstiţiul de iarnă, atunci cînd locuitorii din Roma îl văd cum apune între Sardinia şi Corsica. Porena observă totuşi o «neatenţie» în aceste versuri, pentru că luna, cînd se află la echinocţiul de primăvară (Dante închipuie călătoria prin lumea de apoi în luna aprilie) şi îndată după luna plină, ar trebui să apară în emisfera australă între ora nouă şi zece seara, însă apare la miezul nopţii în cea boreală. Pentru a sublinia starea sufletească mai bună a lui Dante, în care s-au contopit miraculos energia analitică a lui Marco Lombardo şi forţa clarificatoare a minţii lui Virgiliu, peisajul deschide una din scenele cele mai sugestive din al doilea ţinut. În liniştea şi pustietatea din al patrulea cerc, pe care Dante a vrut să le umple investigînd ordinea activă a universului, revine – conform observaţiei lui Momigliano, care a scris pe tema naturii cîteva dintre paginile sale cele mai frumoase – atenţia contemplativă la întîmplările de pe cer şi la astrele ce însoţesc călătoria şi-i sporesc măreţia solitară: «pasul care se opreşte odată cu asfinţitul soarelui, acele raţionamente grave pe muntele pustiu şi sub lumina stelelor, răsăritul lunii – spaţiat şi subliniat la jumătatea cîntului, care umple de sens noaptea ajunsă la apogeul său, tăcerea universului, a cerului care se învîrte în jurul pămîntului, tîrînd astrele în cursa lui» creează împreună aproape o fantezie lunară, care întrerupe tensiunea neliniştită a cîntului, înainte de-a ne include în agitaţia îndurerată de duhuri, exemple şi vorbe ce caracterizează partea finală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_14

«Şi umbra cea nobilă, prin care Pietola e mai renumită decît cetatea mantovană, şi-a depus povara-ncărcăturii mele; la care eu, ce-am cules gîndirea deschisă şi limpede aşezată peste întrebările mele, stăteam ca omul ce bîjbîie somnolent» (v. 82-87). Umbra nobilă a lui Virgiliu, care a umplut satul Pietole (unde s-a născut) de mai multă faimă decît oraşul Mantova (în apropierea căruia se situează) a răspuns astfel la nedumeririle exprimate de Dante. Iar călătorul epuizat era toropit de somn. “Amintim că torpor şi vagatio mentis, care vor reveni la Dante spre sfîrşitul cîntului, sînt numite de Grigorie cel Mare (Moralia XXXI, XLV 88) printre consecinţele produse de lene. Între cele două secvenţe inspirate de aceasta, Dante parcă a vrut să închidă scena întîlnirii cu leneşii, aproape zugrăvind în propria sa persoană aspectul tipic pentru acel păcat” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVIII_15

«Dar toropeala mi-a fost alungată de mulţime ce din spate spre noi se îndrepta. Şi precum Ismen i-a văzut odinioară şi Asop, de-a lungul lor, noaptea îmbulziţi, pe cînd tebanii cereau ajutor de la Bachus» (v. 88-93). Somnolenţa lui Dante a fost sfîşiată de-un grup de penitenţi, care se apropia din spatele lor. Aceştia veneau năvală, ca tebanii de-a lungul rîurilor Asop şi Ismen, în Beoţia, pe vremea sărbătorilor orgiastice, cînd cereau sprijinul zeului Bachus. “Grupul de suflete care cotind pe după munte se prezintă doar acum privirii şi atenţiei poetului – tocmai cînd simte că îl apasă somnul – este al leneşilor, condamnaţi să alerge zi şi noapte în jurul muntelui: au fost delăsători şi şi-au exercitat virtuţile cu indolenţă, au păcătuit din prea puţină vigoare; acum, prin legea echivalenţei, se îndreaptă spre ispăşire în goana mare” (T. Di Salvo). “Amintirea serbărilor orgiastice ţinute la Teba în onoarea lui Bachus, şi cu participarea masivă a mulţimilor tîrîte cu furie în manifestări colective de exaltare, lui Dante i-a venit de la Virgiliu, dar mai ales din Tebaida lui Staţiu. Comparaţia – observaţi – nu este între o mulţime orgiastică şi o mulţime grăbită, ci doar între două mulţimi care se mişcă rapid şi compact în procesiune, pentru a celebra ritualuri diferite, chiar opuse. E totuşi adevărat că rolul comparaţiei şi accentuarea mişcării grăbite a leneşilor îi conferă noii scene un dramatism extraordinar, care impresionează cu atît mai mult, dacă îl includem în contextul acestor ultime cînturi, unde tema dominantă a fost căutarea, dezbaterea, reflecţia despre motivele etice care apelau mai cu seamă la intelect şi lăsau puţin loc pentru scenele externe. (…) Aici echivalenţa este limpede: prin legea compensaţiei, sufletele îşi redobîndesc virtutea în antiteză directă cu păcatul lor” (T. Di Salvo).

Biblioteca_Reale_Belgio1

Advertisements