Iubirea şi liberul arbitru (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVIII_16

«la fel prin cercul acela pasul şi-l întindeau, din ce-am văzut, venind cei pe care voinţa de bine şi dreapta iubire îi gonesc. Îndată ne-au ajuns, fiindcă fugind se mişca toată mulţimea; şi doi în faţă strigau plîngînd:» (v. 94-99). La fel ca locuitorii din Teba, în timpul sărbătorilor dedicate zeului Bachus, aici năvăleau în goană sufletele leneşilor. Au ajuns repede în dreptul celor doi poeţi, iar doi păcătoşi din faţă au început să strige printre lacrimi. “Aici exemplele de grabă grijulie sînt strigate de două suflete care precedă şi două care urmează grupul: poate că Dante s-a gîndit la obiceiul procesiunilor medievale. Primul exemplu este legat mereu de un episod din viaţa Sfintei Fecioare: aici se referă la cele spuse în Evanghelia după Luca (1, 39): «Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisavetei». Al doilea exemplu este scos din Lucan: Cezar, vrînd să-i elimine pe adepţii lui Pompei, care acţionau în Spania, a lăsat asediul Marsiliei pe seama locotenentului său, s-a deplasat în Spania şi i-a biruit pe pompeieni în bătălia care a primit numele după cetatea Ilerda. «Aceste două pilde ar putea să pară mai curînd exemple de grabă concretă, şi nu de zel pentru bunurile spirituale, aşa cum ar trebui să fie pentru a se opune faţă de lene, în adevăratul sens al cuvîntului. Dar este la fel de adevărat că Maria dădea ascultare unei sugestii a arhanghelului Gabriel şi vizita la Sfînta Elisaveta era o etapă în calea Mîntuirii, la fel cum Cezar era pentru Dumnezeu instrumentul voinţei divine, într-un război care ducea la întemeierea imperiului roman. Astfel încît ambele situaţii de grabă concretă echivalau şi cu zelul în faţa unor înalte bunuri spirituale» (Porena)” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_17

«‘Maria s-a dus degrabă pe munte; iar Cezar, pentru a frînge Ilerda, a împuns Marsilia şi-apoi a fugit în Spania’. ‘Iute, iute, să nu pierdem vremea din iubire şovăitoare’, strigau ceilalţi în urmă; ‘ca rîvna spre bine să ne-ntărească harul’» (v. 100-105). Păcătoşii din fruntea plutonului evocă două exemple de zel pozitiv. Sfînta Fecioară s-a grăbit în ajutorul Sfintei Elisaveta, cînd a aflat că era însărcinată. Cezar s-a deplasat în grabă, de pe frontul din Marsilia în Spania, pentru a-şi înfrînge adversarii şi a contribui la întemeierea Imperiului. Între timp celelalte duhuri leneşe lansează îndemnuri la grabă pentru îndeplinirea acţiunilor virtuoase. “Învăţăturile lui Virgiliu domină în cînt, excluzînd întîlnirea cu anumite duhuri (figura abatelui de la San Zeno e doar un portret schiţat rapid, cu toate că viu şi foarte realist), dar nu elimină drama penitenţilor din această cornişă, cu atît mai uşor de simţit, cu cît este mai ascunsă în pedeapsa lipsită de orice individualizare – cum s-a întîmplat deja cu sufletele laşilor, pe care legea echivalenţei ni le evocă spontan în minte – şi subliniată nu doar prin imaginile exterioare şi plînsul ce însoţesc alergarea aparent lipsită de ţel, ci prin tehnica narativă, unde stilul rapid şi sprinten din versurile 91-93 dobîndeşte o cadenţă agitată, mereu frîntă, care din comparaţia cu îmbulzirea nocturnă a tebanilor ajunge la exemplele de bunăvoinţă grijulie (s-a dus degrabă… a străpuns… a fugit), la îndemnul coral exprimat de leneşi (iute, iute, să nu pierdem vremea), se dizolvă la sfîrşit în toată mulţimea care piere în depărtare” (E.A. Panaitescu). “Terţina confirmă un principiu dantesc: nu putem înainta fără harul divin, dar nu obţinem harul dacă nu arătăm un zel personal, o participare personală, tot mai hotărîtă să se purifice sau să-şi exercite vigilenţa. Orice concepţie de pesimism fatalist şi resemnare îi e străină conştiinţei lui Dante” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_18

«‘Oh, suflete în care ardoarea aprinsă acum reface poate neglijenţa şi tărăgăneala pusă de voi în facerea de bine cu zăbavă, acesta care-i viu, şi sigur nu vă mint, vrea să meargă sus, îndată ce soarele din nou luceşte; de aceea ne spuneţi unde-i mai aproape trecătoarea’» (v. 106-111). Virgiliu li s-a adresat penitenţilor, lăudîndu-le graba prin care doreau să-şi spele păcatul de lene. Apoi le-a atras atenţia asupra lui Dante, om viu, care se îndrepta spre vîrful muntelui Purgatoriului şi le-a solicitat ajutorul pentru găsirea drumului drept. “Discursul (solicitarea de informaţii însoţită de expresii prin care se urmăreşte captarea bunăvoinţei interlocutorului) e la fel ca alte discursuri destinate să obţină de la duhuri consimţămîntul şi ajutorul. Dar aici menţiunea la redusa lor tensiune interioară, care i-a distins negativ în viaţă, este atenuată imediat de recunoaşterea că acum sînt implicate activ în căutarea unei compensaţii, a activităţilor care să le echilibreze raporturile cu divinitatea. Serviciul pe care li-l cere Virgiliu este pentru un om viu: şi obişnuit cum este cu uimirea pe care o stîrneşte în faţa duhurilor această veste aproape incredibilă, le prevede întrebarea, care ar putea fi o îndoială privind adevărul celor spuse şi le asigură că nu minte. Dar vestea, spre deosebire de ceea ce se întîmplă în alte întîlniri, aici nu are nici o rezonanţă: duhurile par dominate de acuta lor fervoare de ispăşire şi răspund fără a insista sau a se opri asupra faptului uimitor: nimic nu le poate împinge să-şi întrerupă drumul şi concentrarea” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese

Advertisements