Iubirea şi liberul arbitru (7)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_parigina

Pg_XVIII_19

«Acestea au fost vorbele călăuzei mele; şi unul din acele duhuri a spus: ‘Vino după noi şi vei găsi scobitura. Noi sîntem aşa împinşi de pofta de-a fugi, că nu ne putem opri; de aceea ne iartă dacă datoria noastră îţi pare grosolănie. Eu am fost abate la San Zeno în Verona, sub imperiul bunului Barbarossa, de care încă Milano vorbeşte cu durere» (v. 112-120). La cuvintele lui Virgiliu a răspuns unul dintre leneşii care alergau. I-a chemat pe cei doi poeţi să-i însoţească pentru a găsi locul de trecere spre cercul următor şi şi-a cerut scuze că nu s-a oprit să stea de vorbă cu ei: dorinţa de-a alerga pentru remedierea păcatului de lene era mai puternică. Apoi s-a prezentat ca fiind un abate la Verona, în San Zeno, pe vremea împăratului Barbarossa care a pedepsit aşa de aspru oraşul Milano. “Este curtenitoare rugămintea lui Virgiliu, este curtenitor răspunsul duhurilor; sîntem mereu în cadrele politeţii cavalereşti, din care au apărut personaje ca Marco Lombardo şi Guido del Duca şi din care se va rosti elogiul vremurilor împăratului Frederic I, cît şi condamnarea noilor vremuri, dure, brutale şi lipsite de generozitate” (T. Di Salvo). “Nu avem informaţii precise despre acest abate de la mănăstirea veroneză San Zeno; ştim doar că în timpul lui Frederic Barbarossa (1152-1190) a fost abate un oarecare Gherardo al II-lea, mort în 1187. Să observăm că Dante îl defineşte pe Barbarossa ca împărat bun, în omagiu faţă de măreţia misiunii imperiale, prin nimic diminuată, ci chiar sporită de acţiunea inflexibilă cu care a ştiut pedepsi rebeliunea de la Milano şi din comunele Ligii Lombarde în 1162” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_20

«Şi unul e deja c-un picior în groapă, ce degrabă va plăti pentru acea mănăstire şi se va mîhni de puterea avută; căci pe fiul său, schilod cu trupul şi cu mintea ciungă, născut prin vecini, l-a pus în locul păstorului adevărat’» (v. 121-126). Penitentul i-a anunţat că, în lumea celor vii, cineva care va muri peste puţin timp urmează a fi pedepsit pentru insulta adusă mănăstirii San Zeno: l-a impus acolo, în locul abatelui legitim, pe propriul său fiu bastard, diform la trup şi cu suflet vicios. “Abatele împotriva căruia Dante se dezlănţuie, alăturînd elemente de caracter extern (sluţenie fizică) şi elemente de degradare morală (printre care situaţia de bastard) este Giuseppe della Scala, care a fost în fruntea abaţiei San Zeno din 1292 în 1313; comentatorii din Trecento l-au descris nu doar ca şchiop şi pe jumătate dement, dar de asemeni violent, imoral, destrăbălat: în timpul nopţii, din cîte se povesteşte, pe străzile cetăţii îi ataca şi îi jefuia pe trecători; iar mănăstirea, dacă e să dăm crezare, era plină de prostituate. Era fiul lui Alberto della Scala, senior la Verona, mort în 1301 (iată de ce Dante îl indică avînd deja un picior în groapă). Alberto a fost tatăl lui Cangrande, al cărui oaspete a fost poetul şi pe care l-a elogiat intens în mai multe ocazii; totuşi asta nu l-a împiedicat să vorbească pe ton sever despre aceste figuri care, deşi ţinînd de marea familie Scaligeri, au acţionat în mod aşa nedemn. Este o dovadă a libertăţii sale de judecată. Dar prin intermediul personajului (abatele de la San Zeno) «Dante nu doar că poate condamna aspru excesul de putere (…), el exprimă şi cîteva convingeri: bine a făcut împăratul că a distrus Milano (nimeni nu trebuie să conteste autoritatea imperială, revendicînd spaţii de independenţă); rău a făcut seniorul din Verona folosindu-şi puterea pentru a înlocui ‘prerogativele juste ale Bisericii’ şi a-şi numi ca abate un fiu, printre altele absolut nedemn. Apare aşadar în surdină, în acest cînt, aparent departe de temele strict politice, preocuparea poetului de a reafirma principiul, cu multă vigoare enunţat de Marco Lombardo, privind libertatea şi autonomia celor două puteri, spirituală şi politică» (G. Padoan)” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_21

«Nu ştiu dacă mai multe a zis ori a tăcut, aşa departe a trecut deja de noi; atît am priceput şi mi-a plăcut să-mi amintesc. Şi cel care-mi era mereu de sprijin a spus: ‘Întoarce-te aici: vezi doi cum vin muşcînd din lenea lor’» (v. 127-132). Interlocutorul lor s-a pierdut iute în depărtare şi nici poetul nu-şi mai aminteşte alte cuvinte, în afara acestora, pe care le-a reţinut cu plăcere. Între timp Virgiliu i-a atras atenţia asupra altor doi penitenţi, care s-au apropiat blamînd păcatul de lene. “Sînt cele două duhuri care închid coloana şi, spre deosebire de primele două, recită cu voce tare exemple de lene pedepsită: cele două serii de pilde, care le sînt aduse aminte leneşilor, au rolul de-a le grăbi purificarea” (T. Di Salvo).

Llussa

Advertisements