Lecţia de modestie a Papei Adrian (1)

by Laszlo Alexandru

Visul cu femeia bîlbîită. Urcarea în al cincilea cerc. Zgîrciţii zac nemişcaţi, cu faţa în ţărînă. Convorbirea cu Papa Adrian al V-lea.

Miniatura_tedesca

Pg_XIX_1

«La ora cînd nu poate căldura zilei să mai dezgheţe răceala lunii, învinsă de pămînt şi uneori de Saturn; cînd geomanţii îşi văd Norocul cel Mare la orient, înaintea zorilor, apărînd pe calea ce se trezeşte din întuneric» (v. 1-6). Istovit de întîlnirea cu leneşii precum şi de ora tîrzie, după miezul nopţii, Dante a sfîrşit prin a adormi. Acest cînt se deschide cu visul lui Dante, care se produce înainte de zorii zilei, cînd pămîntul zace în frigul provocat de razele lunii şi ale lui Saturn, cînd geomanţii zăresc la răsărit figura magică numită de ei Fortuna Maggiore. “După ştiinţa vremii se atribuia răcirea treptată a pămîntului, pe timpul nopţii, razelor reci ale planetei Saturn (cfr. Convivio II, XIII, 25), cînd era la linia orizontului, şi lunii, care «nu este rece ca atare; dar emană răceală» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Geomanţii erau ghicitori care îşi scoteau predicţiile din studierea figurilor geometrice, obţinute desenînd pe nisip sau pe pămînt (geomanţi: ghicitori cu ajutorul pămîntului) unele puncte întîmplătoare şi legîndu-le cu linii între ele. Printre figurile foarte importante pentru geomanţi era cea numită «Fortuna maior» (Maggior Fortuna), formată din şase puncte în formă de cvadrilater cu coadă, asemănătoare cu figura creată de ultimele stele din Vărsător şi primele din Peşti, care precedă constelaţia Berbecului, în conjuncţie cu care, în echinocţiul de primăvară, răsare soarele (pe calea ce se trezeşte din întuneric)” (E.A. Panaitescu). “La ora…: Dante indică aici, cu amplă şi dublă perifrază, ultima oră a nopţii, înaintea zorilor, cînd cerul încă e întunecat (v. 6), ora la care are un vis prevestitor, la fel ca la sfîrşitul nopţii precedente petrecute în Purgatoriu, în vîlceaua principilor (IX, 13 sqq.) şi la fel cum se va întîmpla în următorii zori de zi, înainte de-a urca în Paradisul terestru (XXVII, 94 sqq.). Trei nopţi, trei zori de zi, plasaţi în punctele de trecere dintr-o zonă în alta a muntelui şi în cînturile marcate cu numărul 9. Şi de fiecare dată acelaşi debut: Ne l’ora…, care introduce mereu diverse perifraze. Aceasta se desfăşoară în doi timpi: prima terţină indică frigul orei de dimineaţă, a doua, apariţia pe cer a stelelor care marchează apropiatul răsărit al soarelui; şi o indicaţie, şi cealaltă sînt destinate să creeze o atmosferă de suspens şi mister” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XIX_2

Pg_XIX_3

«mi-a apărut în vis o femeie bîlbîită, cu ochi saşii, cu glezne strîmbe, cu mîini ciunte şi faţă searbădă. Eu o priveam; şi cum soarele mîngîie membrele reci pe care noaptea le înţepeneşte, aşa vederea mea îi descîlcea vorba, şi-apoi toată se descovoia degrabă, iar faţa palidă, cum pretinde iubirea, aşa i se colora. După ce şi-a despletit graiul, începea să cînte astfel că anevoie mi-aş fi întors atenţia de la ea» (v. 7-18). În visul lui Dante s-a ivit pe neaşteptate o femeie diformă: la vorbire, la mîini, la picioare şi avînd chipul decolorat. Sub privirile călătorului, femeia oribilă din vis se transforma treptat într-o creatură încîntătoare. “Femeia bîlbîită şi deformată, cum va explica ulterior Virgiliu (v. 58-60) este simbolul celor trei vicii în care cade omul din iubire excesivă (din prea multă… vigoare) pentru bunurile pămînteşti, vicii care se pedepsesc în ultimele trei cercuri ale Purgatoriului: zgîrcenia, lăcomia, desfrîul (cf. cîntul XVII, v. 133-137). Monstruoasa apariţie feminină este emblema – în diformitatea aspectului exterior – a unui ansamblu de neputinţe: 1) neputinţa de a vorbi, de a formula aşadar o idee, de a comunica un adevăr; «distorsiunea» care îi defineşte aspectul fizic este deja anticipată (v. 7) în bîlbîiala care indică delirul minţii în meandrele unei erori iremediabile; cuvîntul fiind echivalentul – ca formă sensibilă – al gîndirii, bîlbîiala femeii (o conotaţie negativă se află deja în alegerea acestui termen) indică situarea ei ambiguă între minciună, involuţie dureros împiedicată de răul pe care îl poartă în ea, negare a oricărei lumini evidente; 2) neputinţa de-a zări adevărul, în legătură cu care izbuteşte să aibă o anume presimţire, dar distorsionată, incompletă, alterată. Poetul n-o defineşte ca oarbă, ci doar ca saşie: orbirea absolută – tocmai întrucît exprimă o condiţie definitivă, lipsită de ambiguitate – i-ar fi înnobilat cumva, în planul visului, figura, ar fi putut da impresia, în orbirea ochilor fizici, a unui dar de la Dumnezeu, a semnului tangibil al unei lumini interioare şi senine (…); 3) neputinţa nu doar de-a bănui adevărul – care coincide, în viziunea creştină, cu o sporită deplinătate a vieţii – ci şi de-a înainta pe calea ce duce spre adevăr (cu glezne strîmbe). Figura femeii bîlbîite este respingătoare tocmai în virtutea acestei înjumătăţiri a tuturor caracteristicilor omeneşti, care în ea se văd limpede: nu e lipsită de darul cuvîntului, dar se bîlbîie; mai are capacitatea de-a vedea, dar este o vedere parţială şi, prin urmare, inevitabil, falsificatoare (cu ochi saşii); e în stare să umble, dar în mod grotesc, ca o marionetă oribilă, prin deformarea care o stîlceşte şi îi împiedică mersul drept, ce conduce la adevăr (cu glezne strîmbe)” (E.A. Panaitescu). “Dante a căzut pradă unui vis mincinos. Privirea lui transformă apariţia monstruoasă de la început într-o fiinţă foarte seducătoare. Femeia bîlbîită dobîndeşte – în intervalul necesar unei hipnoze – formele pe care dorinţa le conferă obiectului (este un fapt al experienţei comune că realitatea se prezintă în mod diferit, în funcţie de modul în care o examinăm: găsim în ea ceea ce căutăm). Poetul exprimă această atracţie fatală, scoasă de sub stăpînirea voinţei conştiente, spunînd: cum pretinde iubirea, aşa se colora” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIX_4

«‘Eu sînt’, cînta, ‘eu sînt dulce sirenă, ce marinarii în largul mării îi vrăjesc; aşa plină sînt de plăcere la ascultare! Eu l-am întors pe Ulise, dornic de-a merge pe calea sa, cu cîntul meu; şi cine cu mine se-nvaţă, rar se mai desprinde, aşa de mult îl îndestulez» (v. 19-24). În cîntecul său, femeia din vis, înfrumuseţată de privirile poetului, şi-a proclamat farmecul de-a ispiti marinarii şi a-i deturna din drumul lor, darul de-a satisface orice om care se obişnuieşte cu prezenţa ei. “Sirenele, conform mitului, erau monştri marini cu aspectul unei femei minunate, în partea superioară a trupului, şi a unui peşte monstruos în cea inferioară, şi îi ispiteau pe marinari prin cîntecul suav, atrăgînd navele să se izbească de stînci. Deja din vremurile antice ele reprezentau atracţia dezastruoasă a plăcerii senzuale” (E.A. Panaitescu). “Ulise, potrivit povestirii lui Homer, a scăpat de farmecul sirenelor, dar nu de cel al lui Circe – care a fost vrăjitoare, nu sirenă – ce l-a reţinut pe eroul grec mai bine de un an (cf. Infern XXVI, 91-92). Dante, care nu a citit Odiseea, probabil a fost înşelat de ambiguitatea unui pasaj din De finibus (V, XVIII, 48-49), unde Cicero traduce cuvintele sirenelor, dar nu spune că Ulise a scăpat de farmecele lor” (E.A. Panaitescu).

Giotto-Saturno

Advertisements