Lecţia de modestie a Papei Adrian (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIX_8

«cînd am auzit: ‘Veniţi; pe-aici se trece’ spus pe ton suav şi blînd, cum nu se-aude prin ţinutul nostru muritor. Cu aripi deschise, ca de lebădă, ne-a îndreptat în sus cel ce aşa ne-a vorbit, printre doi pereţi ai pietrei aspre» (v. 43-48). Deodată s-a auzit îndemnul graţios al îngerului, care le arăta drumul spre cornişa următoare, printr-o deschizătură în stîncă. “Nu cu aripile lui desfăcute le indică îngerul trecătoarea: ci stînd şi păstrîndu-şi intactă poziţia de funcţionar al cultului, neclintit şi autoritar, folosind cuvinte puţine, pe tonul unor formule ritualice, îi îndrumă pe poeţi spre cercul superior” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_9

«Şi-a mişcat apoi penele şi spre noi le-a adiat, ‘Qui lugent’ afirmînd că sînt fericiţi, fiindcă vor avea sufletele de mîngîiere hrănite. ‘Ce ai că tot spre pămînt te uiţi?’, a început să-mi spună călăuza, puţin după ce-am trecut ambii mai sus de înger» (v. 49-54). Prin atingerea uşoară a lui Dante cu aripile, mesagerul divin i-a şters încă un P de pe frunte şi l-a asigurat că cei ce plîng vor fi fericiţi, fiindcă sufletele lor vor fi consolate. Se stabileşte astfel o contrapunere între penitenţii îndureraţi şi păcătoşii leneşi. Cei doi poeţi au început să urce, trecînd de îngerul ce păzea trecerea spre cornişa următoare. Virgiliu l-a întrebat de ce umblă tot aplecat şi scufundat în gînduri. “Îngerul acesta, la fel ca şi ceilalţi care îl precedă, rosteşte una din fericirile evanghelice, cea care spune: «fericiţi cei ce plîng, fiindcă vor fi consolaţi». Nu există o consecvenţă perfectă între această fericire şi graba cu care, prin echivalenţă, trebuie să înainteze leneşii. Dar poate că dintre toate fericirile, aceasta i-a părut poetului cea mai apropiată de condiţia morală a leneşilor, fiindcă probabil s-a gîndit că «aceia ce plîng, izbiţi de răutăţile existenţei lumeşti, sînt cei care cu mai multă înfocare i se adresează Binelui suprem pentru a fi consolaţi, cei mai grăbiţi din punct de vedere spiritual: de aici corespondenţa de a-i lăuda pe cei necăjiţi, în comparaţie cu cei leneşi» (Chimenz)” (T. Di Salvo). “O altă mică problemă: îngerii pronunţă versetele de fericire în latină, cum face acesta, sau în italiană, cum apare în alte locuri? Dante, cu obişnuita sa libertate, cîteodată, în funcţie de situaţia concretă şi particulară, hotărăşte: aici cuvintele în latină se potrivesc mai bine pentru o ceremonie care e respectată ca un ritual şi de aceea exprimată printr-o formulă fixă şi nobilă” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_10

«Şi eu: ‘Cu atîta nedumerire mă face să umblu o nouă viziune ce spre ea m-apleacă, încît nu pot să mut de-acolo gîndul’. ‘Ai văzut’, a zis ‘vechea vrăjitoare, care doar ea se deplînge mai sus de noi; ai văzut cum omul de ea se dezleagă. Ajungă-ţi şi calcă ţărîna sub picioare: ochii ţi-i îndreaptă spre momeala ce-o învîrte regele etern cu roţile măreţe’» (v. 55-63). Dante i-a mărturisit că a rămas obsedat de recenta viziune teribilă cu femeia bîlbîită. Călăuza îl lămureşte că a văzut vrăjitoarea ce întruchipează ultimele trei păcate care se mai ispăşesc deasupra lor în Purgatoriu: zgîrcenia, lăcomia şi desfrîul, precum şi felul în care se poate scăpa de ele, prin dezvăluirea esenţei lor scîrboase. De-acum Dante va trebui să-şi întoarcă ochii de la murdăriile din viaţa lumească şi să se concentreze pe miracolele cu care Bunul Dumnezeu îl atrage spre ţinutul său din sferele cereşti. “Nedumerirea, mai curînd decît în legătură cu semnificaţia viziunii, pare să provină din neîncrederea discipolului în propriile mijloace de mîntuire în prezenţa păcatelor, care, simbolizate de femeia bîlbîită, au fost alungate doar prin intervenţia unei doamne sfinte şi grăbite. Există oare (asta reprezintă uimirea lui Dante) într-adevăr o doamnă care de sus mă ajută şi mă asistă şi mă eliberează de păcat? De la Virgiliu el vrea să obţină certitudinea că va fi mereu ajutat” (T. Di Salvo). “Cu alte cuvinte: toate îţi arată ce trebuie să faci: obişnuieşte-te să vezi bunurile lumeşti aşa cum sînt, doar putere ce corupe, şi totodată obişnuieşte-te să întorci ochii spre lucrurile cereşti spre care Dumnezeu te cheamă în diverse moduri, dacă nu altfel, cu frumuseţea cerurilor” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana3

Advertisements