Lecţia de modestie a Papei Adrian (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIX_11

«Ca şoimul, care-ntîi la picioare priveşte, apoi se întoarce spre ţipăt şi se-ntinde la pofta de hrană ce-acolo îl trage; aşa m-am făcut eu; şi astfel, pe cît se despică stînca pentru a face loc celui ce-n sus merge, am urcat pînă unde roată se umblă» (v. 64-69). La îndemnul călăuzei, Dante reacţionează ca şoimul care mai întîi îşi priveşte ghearele şi, la îndemnul vînătorului, se repede apoi la pradă în tăria cerului. Aşadar cei doi au urcat degrabă în cercul următor. “Imaginea ţipătului trebuie legată de cea a şoimului. Tonelli consideră că trinomul ţipăt – roţile măreţe – şoim, în ciuda forţei sale incontestabile, constituie o imagine «poate uşor barocă (sau, mai curînd, medievală, în enormitatea ei) şi adaugă: «mi se pare că dacă îl considerăm pe Dumnezeu ca vînător, pe Dante ca şoim, totul se clarifică destul de bine: fiindcă mai întîi Dumnezeu îl cheamă pe Dante cu ţipătul referitor la roţile măreţe; apoi îl invită cu oferta hranei spirituale»” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIX_12

«Îndată ce-am ieşit în al cincilea cerc, am văzut lume ce plînge, zăcînd pe jos cu faţa-n ţărînă. ‘Adhaesit pavimento anima mea’ îi auzeam spunînd cu-aşa mari suspine, că vorba abia se pricepea. ‘Vai, aleşi ai Domnului, ale căror suferinţi le-nduplecă justiţia şi speranţa, îndreptaţi-ne spre înălţimi’» (v. 70-78). După ce-a ieşit din trecătoarea strîmtă dintre pereţi, eroul s-a confruntat cu imaginea unor păcătoşi care plîngeau culcaţi pe burtă şi recitau un pasaj de umilinţă din psalmi. Virgiliu li s-a adresat pentru a le cere lămuriri în legătură cu drumul de străbătut. “Versetul pe care-l recită duhurile este din Psalmul 119, 25 şi sună astfel: «Sufletul meu este lipit de ţărînă: înviorează-mă, după făgăduinţa Ta!». Rugăciunea este legată aici de condiţia de suferinţă a duhurilor: stau înlănţuite pe jos şi astfel ispăşesc legătura excesivă cu bunurile lumeşti şi aspiră mereu să se înalţe, să se ridice la ceruri, dar nu sînt în stare” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_13

«‘De nu veniţi spre a zăcea şi vreţi să găsiţi mai iute calea, şoldul drept vă stea mereu în afară’. Astfel a întrebat poetul şi aşa răspuns din faţa noastră am avut; iar eu l-am zărit pe cel ascuns pe cînd vorbea; şi mi-am întors ochii spre stăpînul meu: iar el s-a învoit cu semn de acceptare la ce-i cerea imaginea dorinţei» (v. 79-87). Unul dintre penitenţi i-a asigurat că, dacă cei doi nu sînt pedepsiţi să zacă alături de ei, vor trebui să meargă mai departe ţinînd şoldul drept în afară, către prăpastie. Dante l-a remarcat pe cel care vorbea cu capul în pămînt şi i-a cerut lui Virgiliu, din priviri, permisiunea să i se adreseze. “Scena nu este neobişnuită: alteori Dante ezită să-şi întrebe călăuza, se teme să nu fie insistent sau inoportun şi aşadar, cu toate că pe chip i se citeşte intensitatea curiozităţii, se abţine de la a pune întrebări; îi revine lui Virgiliu obligaţia de-a intui şi de-a potoli acea curiozitate. Şi aici, ca şi în alte episoade ale poemului, convorbirea, pe lîngă o bază de referinţă la normele de comportament social, tipic civilizaţiei cavalereşti, are o delicateţe a sa şi este expresia politeţii şi a curteniei. Încrederea, îndelunga obişnuinţă, afecţiunea nu pot topi zidul care ierarhic îl desparte pe maestru de discipol, pe împărat de subaltern, pe tată de fiu: normele de politeţe trebuie mereu respectate şi indică la cel ce nu se abate de la ele un sentiment care cizelează şi înnobilează” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Advertisements