Lecţia de modestie a Papei Adrian (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIX_14

«După ce-am primit voie să fac după gîndul meu, m-am aplecat peste acea creatură, ale cărei vorbe mi-au atras atenţia, spunînd: ‘Spirit în care plînsul coace fructul, fără de care nu ne putem întoarce la Dumnezeu, opreşte-ţi o clipă de dragul meu marea străduinţă. Cine ai fost şi de ce staţi cu spinarea-n sus să-mi spui şi dacă vrei să-ţi obţin ceva dincolo, de unde trăind am venit’» (v. 88-96). Dante a primit de la Virgiliu permisiunea să stea de vorbă cu duhul penitent şi s-a aplecat asupra sa. L-a rugat să-şi oprească plînsul de căinţă, care pregăteşte rodul purificării, ce le îngăduie oamenilor mîntuirea. Poetul i-a cerut păcătosului să-şi dezvăluie identitatea şi motivul pentru care cei de-acolo sînt pedepsiţi astfel, propunînd în schimb să ducă veştile despre el în lumea celor vii. “Şi în Infern XIX Dante se apleacă peste un suflet ca aici şi, aici ca acolo, sufletul plasat în condiţie subalternă, printr-o răsturnare care ţine de conştiinţă, este un papă. Spre deosebire de Infern, această întîlnire cu un papă, păcătos dar pe calea de mîntuire, se desfăşoară cu tonuri măsurate şi conform exigenţelor curtenitoare şi înţelegătoare ce marchează discuţiile poetului cu sufletele penitente: în Infern, Dante era un judecător-profet, care intervenea cu asprime împotriva celui care a devastat Biserica; aici este omul împins de milă, care în sufletele pe care le întîlneşte vede mai curînd creaturi fragile decît nişte răzvrătiţi” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_15

«Şi el mie: ‘De ce ne răsuceşte cerul spinarea spre el, vei şti; dar mai întîi scias quod ego fui successor Petri. Între Siestri şi Chiaveri coboară un rîu frumos şi de la numele său îşi ia sîngele meu cu mare fală titlul» (v. 97-102). Interlocutorul se prezintă ca fiind urmaş al Sfîntului Petru, adică a fost papă. Familia lui şi-a luat numele după o apă cristalină, Lavagna, ce curge între Sestri Levante şi Chiavari. “Duhul care vorbeşte este al genovezului Ottobuono, din conţii Fieschi di Lavagna, care a fost papă treizeci şi opt de zile, cu numele de Adrian al V-lea, între 11 iulie şi 18 august 1276. Pontificatul său a fost prea scurt pentru a lăsa vreo faimă deosebită, iar zgîrcenia lui nu e atestată istoric. Poate că Dante îl confundă pe Adrian al V-lea cu Adrian al IV-lea, în legătură cu care Giovanni di Salisbury (Policraticus VIII, 23) aminteşte fraze asemănătoare celor pe care Poetul i le atribuie lui Ottobuono dei Fieschi despre povara pontificatului şi deşertăciunea onorurilor (v. 103-105; 108-110). Însă fireşte că papatul recent şi foarte scurt al lui Adrian al V-lea era foarte potrivit pentru scopurile pe care le urmărea Poetul: să arate felul în care, pe vremurile acelea de lăcomie dezlănţuită, cînd la conducerea Bisericii ajungea un papă care nu mai era avid de bunuri pămînteşti, soarta lui dura mai puţin de un anotimp. (…) Acest pontif, înainte de a-şi evoca liric viaţa privată, apariţia chinuită în sufletul său a conştiinţei vanităţii bunurilor lumeşti, vrea să scoată în evidenţă demnitatea supremă (successor Petri) cu care a fost acoperit în viaţă. Forţa imperativului scias – a cărui plasare la începutul versului îi conferă un ton de comandă obligatorie – înalţă, încă de la primele sale cuvinte, figura lui Adrian al V-lea peste masa blîndă şi anonimă a tovarăşilor de suferinţă. Observă în legătură cu aceasta Marti că trimiterile la literatura sacră şi folosirea termenilor aulici, care înalţă graiul pontifului spre tonuri de demnitate premeditată, «contribuie la portretul unui personaj auster şi solemn, sacerdotal şi totodată umil şi binevoitor; întrucît aici solemnitatea (scias quod ego fui successor Petri) este şi o confesiune chinuitoare a păcatului cu atît mai grav, cu cît mai înalte erau autoritatea şi prestigiul moral şi spiritual ale păcătosului»” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIX_16

«O lună şi ceva am simţit cît atîrnă marea mantie pe cel ce-o păzeşte de noroi, încît par pene toate celelalte poveri. Căinţa mea, vai!, a fost tîrzie; dar îndată ce-am ajuns păstorul Romei, am descoperit viaţa mincinoasă» (v. 103-108). Papa Adrian şi-a dat seama, în cele 38 de zile cît a fost pontif, cît e de grea exercitarea funcţiei supreme de către cel ce nu vrea s-o degradeze, tîrînd-o prin noroiul intereselor lumeşti. S-a convertit tîrziu de la avariţia de care suferise, iar după ce-a fost ales papă, a înţeles cît de iluzorii sînt bunurile materiale. “Pentru a sublinia substanţiala unitate poetică a cîntului, să notăm insistenţa dantescă pe tema răsturnării, a puterii deformatoare a păcatului: femeia bîlbîită printr-un eronat proces de transfigurare mitizantă apare ca o creatură frumoasă, fascinantă, lipsită de defecte; tronul pontifical, cu tot ceea ce-i aparţine ca putere şi prestigiu, îi pare celui care îl observă dintr-o poziţie subalternă, dintr-un unghi de observaţie limitat, un izvor de măreţie: se pierde în ambele situaţii capacitatea viziunii reale, a plasării lucrurilor în dimensiunea lor autentică. La temelia păcatului stă o eroare raţională, o întrebuinţare improprie şi greşită a gîndirii” (T. Di Salvo).

San_Pietro-Monreale

Advertisements