Lecţia de modestie a Papei Adrian (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIX_17

«Am văzut că acolo nu se potolea inima şi nici nu se putea urca mai mult în viaţa aceea; aşa faţă de aceasta s-a aprins în mine iubirea. Pînă atunci am fost suflet meschin şi rupt de Domnul, cu totul zgîrcit; acum, vezi bine, aici sînt pedepsit» (v. 109-114). Constatînd că nici în suprema demnitate lumească sufletul nu-şi găseşte liniştea, dar totodată nu mai exista posibilitatea unei promovări suplimentare în timpul vieţii, Papa Adrian a fost cuprins, prin contrast, de iubirea pentru viaţa eternă. Întrucît s-a căit pentru păcatele sale de zgîrcenie, acum şi-a găsit osînda în Purgatoriu. “Decepţia credinciosului se naşte în clipa cînd realizează contrastul dintre timp şi eternitate, dintre finit şi infinit, dintre lucrurile lumeşti, efemere, limitate, nemulţumitoare şi totuşi atît de exigente, şi lucrurile suprapămînteşti, perene, nelimitate, în măsură să garanteze obţinerea acelei înălţimi de unde ceea ce valorează şi ceea ce nu valorează se dezvăluie în limpezimea lor. De pe acea înălţime, dacă este cucerită, omul poate observa cu amărăciune sau melancolie, dar şi cu un simţ viril şi raţional frămîntările zadarnice, grijile bolnăvicioase, minciunile, tensiunile, patimile vieţii. Acestea sînt sentimentele care se subînţeleg din vorbele papei, uşor marcate de melancolie, sentiment al celui care de la distanţă observă scurgerea vieţii şi se îndreaptă spre un alt parametru, cu sufletul nu de tot eliberat de viziunea lumii care a fost obiectul unui interes fascinant şi al unei decepţii triste” (T. Di Salvo).

Pg_XIX_18

«Ceea ce zgîrcenia face, aici se arată, în ispăşirea sufletelor pocăite; şi nici o pedeapsă n-are muntele mai amară. Aşa cum ochiul nostru nu s-a dus spre înălţimi, lipit doar de lucruri pămînteşti, la fel dreptatea aici de pămînt l-a ţintuit» (v. 115-120). Pe cercul unde se aflä acum Dante se văd efectele nefaste ale zgîrceniei, care este pedepsită. Păcătoşii din această categorie nu şi-au orientat privirile spre valorile divine, ci au rămas cu ele aţintite pe bunurile lumeşti – tot astfel sînt aici lipiţi cu faţa în ţărînă. “Se deduce limpede motivul imensei amărăciuni a suferinţei lor; şi anume faptul că aceste suflete, care acum rîvnesc spre ceruri, legate fizic cu pieptul, cu ochii, cu tot trupul de pămînt, sînt ţintuite, pînă la sfîrşitul ispăşirii, în aceeaşi condiţie – acum de ei detestată – în care au trăit pe lume, pînă cînd s-au căit, de unde amărăciunea lor, dezgustul lor spiritual, mai rău decît durerea celor mai grave suferinţe trupeşti” (Chimenz).

Pg_XIX_19

«Cum zgîrcenia ne-a stins iubirea pentru orice bine, încît s-a pierdut voinţa noastră de a-l săvîrşi, la fel dreptatea aici legaţi ne ţine, cu mîinile şi picioarele înlănţuite; şi cît va fi pe placul dreptului Stăpîn, atît vom sta încleştaţi şi lungiţi’» (v. 121-126). Zgîrcenia le-a eliminat orice propensiune către bunurile sprituale şi le-a tăiat voinţa de-a face binele pe lume. După moarte, ei stau încătuşaţi pe jos, cîtă vreme va hotărî Bunul Dumnezeu că va fi necesară pedeapsa, pentru remedierea insultei comise la adresa lui. “Este evident aici raportul păcat-pedeapsă; legea echivalenţei impune o continuitate în limitele caracteristicilor negative care le-au aparţinut sufletelor în viaţa lumească. N-au ştiut privi în sus şi s-au legat cu ochii de pămînt, împinşi de o foame atotputernică, de o voinţă de prăbuşire degradantă, acum sînt condamnaţi să rămînă în poziţia lor de odinioară şi să-i resimtă umilinţa: ar vrea să se răsucească, dar nu sînt în stare” (T. Di Salvo).

San_Pietro-Barcellona2

Advertisements