Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: July, 2016

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (7)

Pg_XXII_21

«cînd călăuza mea: ‘Cred că spre gol trebuie să ne-ntoarcem coasta dreaptă, ocolind muntele cum obişnuiam’. Astfel deprinderea ne-a fost acolo-nvăţătură şi-am pornit la drum cu mai puţină teamă, prin învoirea celuilalt suflet vrednic» (v. 121-126). Virgiliu, bizuindu-se pe experienţa sa anterioară, le-a propus celorlalţi să înainteze tot spre dreapta, pe noua cornişă. Avînd şi acordul lui Staţiu, cei trei îşi reiau drumul. “Trebuie să ne bazăm pe experienţa noastră precedentă şi, în mod intuitiv, să urmăm direcţia alteori acceptată, prin urmare să mergem la dreapta. Dar Virgiliu nu ştie cu precizie: misiunea lui de călăuză continuă să arate linii de nesiguranţă şi uimire” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_22

«Ei mergeau înainte, iar eu singur în urmă şi le ascultam vorbele, care mă învăţau tainele poeziei» (v. 127-129). Poeţii antici umblau în faţă şi, vorbind între ei despre tainele artei, îi ofereau astfel ucenicului Dante învăţături importante. “Mergea singur şi în urmă, ca semn de respect: dar între timp se străduia să înregistreze, să memoreze ceea ce i se explica în mod indirect de către doi maeştri atît de mari, într-o ocazie care nu se va mai repeta niciodată” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_23

«Dar îndată ne-a curmat vorbele dulci un copac, ce l-am găsit în mijlocul potecii, cu fructe la miros suave şi bune; şi cum bradul se strînge-n sus din creangă-n creangă, aşa acela-n jos, cred eu, pentru ca nimeni să nu se suie. Pe partea unde drumul ne era închis, cădea de pe stînca înaltă şuvoi de apă limpede şi se răspîndea pe frunzele de sus» (v. 130-138). În scurtă vreme s-au pomenit cu un copac în mijlocul drumului. Semăna cu un brad răsturnat, fiindcă avea crengile mai scurte jos, iar cele lungi tot mai sus. Copacul era încărcat de fructe aromate şi gustoase, iar un izvor cristalin îi stropea frunzele la vîrf. “La ieşirea din cerc, Dante va observa mai apoi un alt copac (cf. cîntul XXIV, 103-104; 116-117), răsărit din cel al cunoaşterii binelui şi răului, aşezat de Dumnezeu în Paradisul Pămîntesc (cf. Geneza 2, 9). S-a discutat despre semnificaţia alegorică a copacului care apare aici, dar se pare că ambii copaci, plasaţi de Dante pe cornişa lacomilor, au simplul rost de-a stîrni foamea şi setea fizică în suflete, ca tortură şi îndreptare (cf. cîntul XXIII, 61-69)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_2

Advertisements

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (6)

Pg_XXII_18

«‘Aceştia şi Persius şi eu şi mulţi alţii’, a răspuns călăuza mea, ‘sîntem cu grecul acela pe care Muzele l-au alăptat cu deosebire, în primul brîu al temniţei oarbe: adesea vorbim de muntele care le găzduieşte pe doicile noastre» (v. 100-105). Virgiliu împreună cu toţi cei amintiţi de Staţiu, alături de Persius şi alţii, stau în primul cerc al Infernului, în Limb, lîngă Homer, poetul privilegiat de muze. În acel loc de detenţie, ei stau de vorbă despre muntele Parnas, adică despre poezia realizată sub inspiraţia muzelor. “Aulus Persius Flacus (34-62 d.C.), cunoscut poet satiric, a fost foarte apreciat în Evul Mediu, fiindcă satirele lui erau citite la şcoală, însă Dante nu-l aminteşte nicăieri în altă parte” (E.A. Panaitescu). “Aceste versuri trebuie plasate alături de reprezentarea nobilului castel din Limb; respirăm aceeaşi atmosferă nobilă, de elită. Temniţa care închide sufletele este oarbă, dar poeţii şi filosofii o luminează cu conversaţiile lor, cu înţelepciunea şi poezia lor. Nu atît un loc de suferinţă iese din descrierea lui Dante, ci un cenaclu, o academie înaltă şi plină de demnitate, unde se adună pentru a sta de vorbă, aproape izolîndu-se, spirite cărora condamnarea Infernului nu le ştirbeşte iubirea pentru poezie, dorinţa de comunicare” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_19

«Euripide-i cu noi şi Antifon, Simonide, Agathon şi mulţi alţi greci care odinioară şi-au împodobit cu lauri fruntea. Aici se văd dintre ai tăi Antigona, Deifila şi Argia şi jalnica Ismene, aşa cum a fost. Se vede cea care-a arătat Langia: e-acolo fata lui Tiresias şi Tetis şi, cu surorile ei, Deidamia’» (v. 106-114). Alţi mari poeţi greci se află în Limbul infernal, alături de cei deja amintiţi. Pot fi întîlnite cîteva celebre personaje feminine din tragedia şi literatura antică. “Euripide (480-406 î.C.), al treilea în ordine cronologică dintre marii poeţi tragici greci, după Eschil şi Sofocle, a fost cunoscut de Dante doar prin intermediul scriitorilor latini. Antifon este un alt poet tragic grec (sec. al IV-lea î.C.), pe care Dante poate că îl confundă cu oratorul Antifon Rhamnusius. Simonide este faimosul poet liric din Ceos (556-469 î.C.), cîntăreţul celor căzuţi la Termopile şi Maraton. Agathon este un poet tragic atenian (448-400 î.C.)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu le conferă o viaţă reală personajelor mitice din Tebaida şi Ahileida, răspunzînd astfel laudelor pe care Staţiu i le-a adus lui şi Eneidei. Antigona, fiica lui Oedip, a fost ucisă de tiranul Creon pentru că, împotriva voinţei acestuia, a îngropat cadavrul fratelui Polinice, mort în lupta împotriva lui Eteocle. Deifila, fiica lui Adrastus, rege în Argos, a fost soţia lui Tideu, unul dintre cei şapte regi care au luptat împotriva Tebei (cf. Infern XXXII, 130-131) şi mama lui Diomede. Argia a fost sora Deifilei şi soţia lui Polinice, Ismene a fost sora Antigonei şi a avut de asemeni o viaţă nefericită, pentru că a văzut cum mor sau sînt ucise persoanele cele mai dragi: tatăl, mama, fraţii şi logodnicul; a fost condamnată de Creon şi a murit cu Antigona” (E.A. Panaitescu). “Deidamia, fiica lui Lycomedes, rege în Skyros, a fost iubită de Ahile, pe cînd acesta trăia ascuns în straie femeieşti la curtea din Skyros pentru a evita să meargă în războiul din Troia” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_20

«Deja tăceau ambii poeţi, din nou atenţi să privească în jur, eliberaţi de urcuş şi de pereţi; şi deja cele patru slujnice ale zilei au rămas în urmă, iar a cincea era la cîrmă, înălţînd cornul înflăcărat» (v. 115-120). După schimbul de informaţii, Virgiliu şi Staţiu şi-au reîntors atenţia asupra drumului de parcurs. Călătorii ieşiseră din strîmtoarea treptelor. Trecuseră deja primele patru ceasuri ale dimineţii. “Ora pe care cu o lungă perifrază a vrut s-o indice este înainte de masă şi poate fi plasată între zece şi unsprezece” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (5)

Miniatura_Chantilly

Pg_XXII_15

«Mi s-au descoperit apoi aşa de sfinţi că atunci cînd Domiţian i-a năpăstuit, lacrimile mele s-au unit cu plînsul lor; şi cît am mai stat dincolo, i-am ajutat, iar purtările lor curate m-au împins la dispreţ către orice altă sectă» (v. 82-87). Evlavia creştinilor l-a determinat pe Staţiu să-i compătimească sincer, în timpul persecuţiilor suferite sub împăratul Domiţian. De-a lungul vieţii sale, a rămas fidel noii credinţe şi n-a aderat la nici o altă grupare. “Domiţian a fost împărat între 81 şi 96 d.C. Primii scriitori creştini îi atribuie o persecuţie sălbatică (a doua după a lui Nero), despre care însă nu vorbesc deloc sursele istorice păgîne” (E.A. Panaitescu). “Sectă avea şi un sens pozitiv: şcoală, curent ideologic, grup filosofic, constituit din oameni care urmau un maestru” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_16

«Şi înainte de a-i duce pe greci la apele Tebei cu poezia mea, m-am botezat; însă de frică am fost creştin ascuns, multă vreme arătîndu-mă păgîn; şi pentru această şovăire al patrulea cerc l-am înconjurat peste patru veacuri» (v. 88-93). Înainte de compunerea Tebaidei, poetul s-a creştinat. Dar pentru a evita persecuţiile, şi-a ţinut ascunsă convertirea. Laşitatea aceea i-a atras pedeapsa din Purgatoriu pentru lîncezeală, pentru amînarea profesării binelui. “Staţiu face aluzie la cartea a IX-a din Tebaida, unde descrie sosirea armatei greceşti, conduse de Adrastus, pe malul rîurilor Ismenos şi Asopos, care curg lîngă Teba” (E.A. Panaitescu). “Nu avem nici o informaţie despre convertirea efectivă a lui Staţiu. În schimb este atestată istoric existenţa, la începuturile creştinismului, a creştinilor «ascunşi», care erau acceptaţi de comunitate, dar cărora li se permitea din diverse motive să-şi tăinuiască adeziunea la credinţă. Uneori ei erau astfel mai utili comunităţii” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_17

«Tu, aşadar, care mi-ai ridicat vălul ce-mi ascundea tot binele de care-ţi zic, pînă mai avem timp de urcat, spune-mi unde-s bătrînul nostru Terenţiu, Cecil şi Plaut şi Varius, dacă ştii: spune-mi de-s damnaţi şi-n care loc’» (v. 94-99). Virgiliu a provocat revelaţia din sufletul lui Staţiu şi nu numai că i-a influenţat calea poetică, ci l-a determinat să adere la calea creştină. În continuare învăţăcelul din Purgatoriu îi cere veşti maestrului său despre alţi colegi în ale artei poetice. “Staţiu îi solicită informaţii lui Virgiliu despre cîţiva poeţi latini: Publius Terentius Afer (195-159 î.C.), bătrîn faţă de Staţiu, este alături de Titus Macius Plautus (254-184 î.C.) autorul a douăzeci de comedii, unul dintre cei mai mari poeţi comici latini din perioada arhaică; împreună cu Terenţiu şi Plaut mai sînt numiţi Cecilius Statius, un alt poet comic latin, de la care nu ne-a rămas nimic, mort în 168 î.C., şi un Varius, care aproape sigur este poetul epic şi tragic Lucius Varius Rufus, contemporan şi prieten al lui Horaţiu şi Virgiliu, a cărui ediţie postumă şi neîncheiată a Eneidei a îngrijit-o. Despre el vorbeşte Horaţiu în Ars poetica (v. 53-54), într-un pasaj cunoscut lui Dante, unde lui Cecil şi Plaut le sînt opuşi poeţii contemporani Virgiliu şi Varius” (E.A. Panaitescu). “Este vorba de scriitori şi poeţi ce constituie biblioteca ideală a unui intelectual din secolul al XIII-lea: apar acolo şi greci, cu toate că operele lor erau citite în traduceri, adesea mai cunoscute prin comentariile scriitorilor latini decît originalele. Dar unii şi ceilalţi compun tabloul medieval al clasicismului, care trebuie plasat alături de lista de nume citate în Limb şi ca o completare a lor: unele dintre ele, în ziua de azi, şi-au confirmat prestigiul” (T. Di Salvo). “În ce priveşte motivaţiile psihologice ale acestei întrebări adresate de Staţiu «autorului său» şi autorului convertirii sale (…), observaţii foarte valide şi pătrunzătoare au fost făcute de Porena: «Prin dezvăluirea lui Staţiu privind originea virgiliană a creştinismului său, apoteoza lui Virgiliu s-a realizat. Virgiliu nu s-a mîntuit, dar a fost autorul mîntuirii, nu se află în Paradis, dar a deschis calea spre Paradis, nu l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar l-a făcut cunoscut altora. Pe măsură ce se împlineşte apoteoza, se împlineşte şi tragedia. Este desigur o foarte nobilă mîngîiere să fi dus torţa care le-a luminat altor suflete calea Adevărului; dar, pe de altă parte, este o teribilă amărăciune să fi avut în mîini acea torţă, şi printr-o ciudată orbire să n-o fi văzut!… Simte oare Dante întreaga poezie profundă şi, aş spune, îngrozitoare a acelei situaţii»?” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (4)

Biblioteca_Leida_1

Pg_XXII_12

«Şi-acela către el: ‘Tu m-ai trimis întîi spre Parnas, să beau din peşterile sale, şi tu întîi spre Domnul m-ai luminat» (v. 64-66). Staţiu a descoperit mesajul creştin, fiind călăuzit de poezia lui Virgiliu. “Parnasul era un munte din Focida, celebru ca reşedinţă a lui Apollo şi a muzelor: de pe stîncile sale ţîşnea izvorul Castalia şi a bea din undele acelea însemna a fi inspirat” (E.A. Panaitescu). “Acest pasaj, în care e stabilită influenţa exercitată asupra lui Staţiu de poezia virgiliană atrage atenţia cititorului nu doar prin clara importanţă inclusiv morală, pe lîngă cea estetică, atribuită poeziei, ci şi prin implicaţiile religioase (poate să fie convertit Staţiu de un poet, în plus păgîn, fără a trece prin filtrul indispensabil al harului?)” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_13

«Ai făcut ca omul ce umblă noaptea, de poartă lumina în urmă şi pentru sine n-o foloseşte, dar în spate face lumea ştiutoare, cînd ai spus: “Veacul se-nnoieşte; se-ntorc dreptatea şi prima eră umană, o nouă stirpe coboară din ceruri”» (v. 67-72). Virgiliu a avut rolul unui lampadofor, ce deschide pentru ceilalţi căi noi, pe care doar le intuieşte, dar încă nu le cunoaşte, atunci cînd a atras atenţia, în poezia sa, că începe o nouă eră în istoria omenirii. “Comparaţia din terţina 67-69 avea, pe vremea Poetului, o lungă, solemnă tradiţie de aluzii simbolice, toate derivînd din imaginea biblică a «mersului prin întuneric» care este limpezit de lumina Domnului. Aici culminează sensul de înaintare impetuoasă prin metafore care, din versul 130 al cîntului XX, mai întîi a anticipat, apoi a comentat şi a interpretat întoarcerea dramatică a lui Staţiu către valorile supreme ale spiritului: culturale mai întîi, apoi morale (învăţătura desprinsă de el din lectura episodului cu Polidor), în fine religioase. Această imagine e strîns legată – prin amploarea rezonanţelor care devin interprete ale unei deveniri istorice (sensul apariţiei creştinismului în lumea antică) – de cea a lui Cristos reînviat (cîntul XXI, v. 7-9). Porena este de părere că metafora luminii dezvoltată în versurile 67-69 «este cu siguranţă cea mai înaltă şi mai precisă pentru a exprima legătura misterioasă, profundă, dintre lumea clasică şi lumea creştină… De fapt apariţia creştinismului este un fapt nou şi miraculos; dar este şi o continuare. Pe de o parte există evoluţia naturală a unei istorii în cealaltă, iar pe de altă parte există un fapt nou, negarea efectivă a trecutului. Dante a marcat poate cu mai multă profunzime decît oricine punctele de ruptură, limitele înţelepciunii antice, dar şi confluenţa şi necesarele conexiuni»” (E.A. Panaitescu). “Pasajul care l-a luminat pe Staţiu şi pe care Dante îl rezumă şi-l traduce este cel faimos din a patra Eglogă virgiliană (Bucolice IV, 5-7): «magnus ab integro saeclorum nascitur ordo. Iam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna; iam nova progenies caelo demittitur alto» («o serie măreaţă de secole începe. Revine şi Fecioara, revine domnia lui Saturn; iar din înaltul cerurilor e trimis un nou vlăstar»). Versurile lui Virgiliu prevestesc şi celebrează întoarcerea erei de aur, sub regimul lui Augustus, şi probabil fac aluzie la naşterea lui Saloninus, fiul lui Gaius Asinius Pollio, consul în anul 40 î.C.; dar începînd cu secolul al IV-lea au fost interpretate ca o profeţie mai mult sau mai puţin conştientă a naşterii Mîntuitorului din Fecioara Maria (acea Virgo din textul virgilian e Astraea, zeiţa justiţiei) şi de noua eră începută de El. În plus mitul clasic al unei vîrste fericite şi simple (prima eră umană) îi corespunde naraţiunii biblice despre viaţa fericită şi neprihănită a lui Adam şi Eva înainte de păcatul originar. Aceste interpretări au stat la temelia legendei medievale despre un Virgiliu precreştin, acceptată de Dante (Monarhia I, 11; Epistola VII, 6) şi aici dusă pînă la cea mai înaltă semnificaţie poetică şi morală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_14

«Prin tine am fost poet, prin tine creştin: dar ca să vezi mai bine ce schiţez, pentru a colora voi întinde mîna. Deja era lumea toată îmbibată de adevărata credinţă, semănată de trimişii regatului etern; iar vorba ta, mai sus amintită, suna ca a noilor predicatori; încît am deprins obiceiul de a-i vizita» (v. 73-81). Staţiu a devenit poet şi creştin sub influenţa lui Virgiliu. Personajul îi dă alte detalii modelului său, în legătură cu convertirea trăită. Creştinismul se răspîndise deja, iar cuvintele poetice ale lui Virgiliu erau în mare consonanţă cu noul mesaj. Atunci Staţiu a început să-i frecventeze pe creştini. “Versul 73, aşa puternic accentuat, este sinteza întregului episod. Totuşi se simte aici o tonalitate retorică, subliniată şi mai mult de imaginea luată din tehnica picturală (mai întîi se făcea pe perete un desen, o schiţă, şi apoi se colora) a poetului acţionînd ca pictorul, care treptat desenează şi completează opera gîndită. Este confirmată concepţia poeziei, care este egală în substanţa ei cu o activitate tehnică, cu atît mai valoroasă cu cît e mai rafinată” (T. Di Salvo). “Faptul că creştinismul, în primul secol, era profund şi amplu răspîndit, cum susţine aici Staţiu, este doar o afirmaţie emfatică. Creştinismul trăia pe atunci ca religie a unor grupări reduse şi răsfirate, adeseori amestecate cu grupări ebraice sau avînd religii orientale asemănătoare” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_3

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (3)

Pg_XXII_9

«Şi află că vina ce se opune direct unui păcat, cu el împreună îşi veştejeşte vigoarea; de aceea, de-am fost printre oamenii care deplîng zgîrcenia, pentru a mă spăla de contrariul ei mi-a fost dat’» (v. 49-54). Păcatele opuse sînt pedepsite laolaltă. Din acest motiv Staţiu, vinovat de risipire, stătea în Purgatoriu laolaltă cu zgîrciţii. “Acum devine evident că Staţiu se afla în al cincilea cerc nu ca zgîrcit (şi astfel este corectată eroarea făcută de Virgiliu), ci ca risipitor” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_10

«‘Însă cînd ai cîntat armele crunte pentru dubla jale a Iocastei’, a zis bucolicul poet» (v. 55-57). Mirarea lui Virgiliu – legat de faptul că Staţiu, un poet aparent necreştin, se află totuşi în Purgatoriu – continuă. “Dante face aluzie la subiectul Tebaidei. Cei doi fraţi în luptă pentru domnia asupra Tebei sînt Eteocle şi Polinice (cf. Infern XXVI, 53-54), născuţi, la fel ca Antigona şi Ismena (cîntul XXII, 110-111), după faimosul mit, din legătura incestuoasă dintre Iocasta şi fiul ei Oedip. Eteocle şi Polinice, care au sfîrşit prin a se ucide reciproc, au fost pentru mama lor o dublă cauză de durere, la naşterea şi la moartea lor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_11

«‘prin felul cum Clio cu tine cîntă, încă nu pare că te-a făcut creştin credinţa, fără de care fapta bună nu-i de-ajuns. Dacă este aşa, ce soare ori ce torţe te-au scos din întuneric, de-ai înălţat apoi vela pe urmele pescarului?’» (v. 58-63). Muza istoriei, Clio, l-a inspirat pe Staţiu, fără ca acesta să pară însufleţit de creştinism. Cum se explică atunci faptul că el a ajuns în Purgatoriu, nu în Infern? “O altă îndoială se iveşte în atenţia lui Virgiliu. Din operele lui nu rezultă că Staţiu era creştin. Cine sau ce anume l-a iluminat, prin urmare, şi l-a călăuzit spre descoperirea credinţei, căci fără a adera la ea nu putem urca în Purgatoriu şi de aici în Paradis” (T. Di Salvo). “Clio era muza istoriei, invocată de Staţiu în Tebaida (I, 41 şi X, 630), ca inspiratoare a poemului său” (E.A. Panaitescu). “Doar credinţa ne mîntuieşte: faptele bune ajută, contribuie, sînt o premisă, dar nu sînt de ajuns. Morala fără teologie este, cum se va spune mai apoi, o lumină înconjurată de întuneric” (T. Di Salvo). “Aluzia la Sfîntul Petru, pescarul, trimite la metafora vieţii asimilate unei călătorii cu barca peste care se înalţă vela. Este o imagine ce aparţine memoriei biblice, atît de prezente la Dante, dar şi în iconografia medievală” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_4

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (2)

Biblioteca_Leida_2

Pg_XXII_5

«Aceste vorbe l-au înveselit pe Staţiu mai întîi; apoi a răspuns: ‘Toate cuvintele tale sînt pentru mine semn drag de iubire. În realitate apar de multe ori lucruri care duc la gînduri false, pentru adevăratele motive ce sînt ascunse» (v. 25-30). Staţiu s-a bine-dispus la întrebarea lui Virgiliu. I-a replicat că adesea înţelegem greşit unele situaţii, pentru că ne rămîn ascunse cauzele ce le-au provocat. “Eroarea se datorează, aşadar, unei confuzii între realitate şi aparenţă, unei adesea grăbite pronunţări a judecăţii morale influenţate de mască, de o nemeditată considerare a faptelor” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_6

«Întrebarea ta îmi arată credinţa că am fost zgîrcit în cealaltă viaţă, poate pentru cercul în care mă aflam. Află aşadar că zgîrcenia a fost prea departe de mine, iar această lipsă de măsură mii de luni au pedepsit-o» (v. 31-36). Staţiu a putut părea zgîrcit în timpul vieţii, datorită locului din Purgatoriu unde a fost regăsit după moarte. Însă el s-a aflat chiar la antipodul zgîrceniei şi a primit pentru asta cîteva secole de pedeapsă. “Întrucît în biografiile lui Staţiu nu se spune nimic despre el că ar fi fost risipitor, nu se ştie din ce sursă s-a inspirat Dante pentru a-i reproşa acest lucru; poate a interpretat în forma cea mai onorabilă aluzia lui Juvenal (Satira VII, 86-87) la sărăcia lucie a lui Staţiu, care era obligat să-şi caute în poezie mijloacele de trai: sărăcia ar fi fost rezultatul unui precedent nărav de risipitor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_7

«De nu se-ntîmpla că mi-am luat seama, cînd am priceput vorbele unde îndemni, aproape îndîrjit, firea umană: ‘La ce împingi tu, oh, sfîntă foame de aur, poftele oamenilor?’, rostogolind aş auzi vorbele mizerabile» (v. 37-42). Din fericire Staţiu a fost luminat de versurile lui Virgiliu, care atrăgeau atenţia asupra josniciei la care-i conduce pe oameni lăcomia de aur. Fără această revelaţie, ar fi ajuns în Infern, printre zgîrciţii şi risipitorii ce rostogolesc bolovanii în eternitate şi se insultă îndată ce se zăresc. “Staţiu face o parafrază liberă a cuvintelor lui Virgiliu, legate de asasinarea lui Polidor de către Polinestor (Eneida III, 56-57; cf. şi Purgatoriu XX, 114-115): «Quid non mortalia pectora cogis auri sacra fames?» («La ce delicte nu împingi tu sufletele oamenilor, o, blestemată foame de aur?»). În pasajul virgilian sacra înseamnă «oribilă», «blestemată», sens pe care Dante nu putea să-l ignore, dar pe care îl înlocuieşte cu cel de azi, fiindcă dorinţa de înavuţire, cînd păstrează măsura dreaptă, este bună şi se păstrează la egală distanţă de păcatul zgîrciţilor sau al risipitorilor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_8

«Atunci am priceput că prea larg se pot desface aripile mîinilor pentru a cheltui şi m-am căit de asta ca şi de celelalte păcate. Cîţi vor învia cu părul ras din neştiinţă, ce taie căinţa faţă de-acest păcat, în timpul vieţii şi-n momentul morţii!» (v. 43-48). Staţiu a avut o revelaţie privind pericolele păcatului de risipire şi s-a căit. Dar mulţi vor învia fără păr pe cap (asemeni risipitorilor din Infern), fiindcă necunoaşterea acestui viciu nu permite lepădarea de el, prin intermediul căinţei. “Convertirea morală s-a declanşat la Staţiu, aşadar, în momentul cînd cuvintele lui Virgiliu l-au îndemnat să străbată cu meditaţia motivele vieţii şi să-şi dea seama că virtutea se plasează în centru, între excese. Poezia, datorită acestor sugestii, dobîndeşte sensul unui text de viaţă morală, bogat în sfaturi, avertizări, ce sînt exprimate de principii şi episoade pe care poezia le oferă, în dimensiunea istorică revăzută de retorică şi de metaforă” (T. Di Salvo). “Risipitorii vor învia din mormînt, în ziua Judecăţii de Apoi, fără păr pe cap (cf. Infern VII, 56-57)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_1

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (1)

Miniatura_napoletana_1

Al şaselea cerc: lacomii. Dialogul dintre Virgiliu şi Staţiu. Poezia a îndreptat păcatele omului risipitor. Virgiliu a prevestit creştinismul. Cum a devenit Staţiu creştin ascuns. Copacul ispititor. Exemple faimoase de cumpătare.

Pg_XXII_1

«Deja îngerul a rămas în urma noastră, îngerul care ne-a îndreptat spre al şaselea ocol, după ce mi-a ras de pe chip o rană; iar pe cei cu dorinţa-n dreptate i-a numit fericiţi, şi vocea lui s-a stins cu sitiunt» (v. 1-6). Călătorii au trecut de îngerul ce păzea al cincilea cerc şi care i-a îndreptat spre următorul, după ce-a şters un P de pe fruntea lui Dante. Gardianul divin i-a proclamat fericiţi pe cei ce-şi pun dorinţa în dreptate. Recitînd  textul biblic dedicat acestui subiect, îngerul s-a oprit la jumătatea pasajului. “Fără a-şi da seama, poetul alături de ceilalţi doi care-l însoţesc (de-acum Staţiu face parte din grup şi va sta cu Dante şi Virgiliu pînă în Paradisul Pămîntesc) a intrat în cercul următor: s-a repetat ritualul cu îngerul care cu aripa şterge un P. Dar poetul pare stăpînit de un alt interes: descrierii peisajului (şi e singura dată cînd se întîmplă asta) parcă nu-i dedică alte cuvinte decît cele strict necesare ca informaţie. Meditaţia lui de-acum se concentrează pe prezenţa dominatoare a poetului latin, pe care l-a studiat îndelung, urmaş şi continuator al marii poezii a lui Virgiliu, despre care vorbeşte în termeni nobili, poeziei atribuindu-i o valoare foarte înaltă, mai presus de orice activitate omenească şi încărcînd-o cu o mare răspundere morală şi religioasă. Acel poet, prin cuvintele sale, îl determină pe Dante să mediteze la sine însuşi, la funcţia poeziei sale, la scopul pe care i-l conferă, şi aderînd la acestea, se dovedeşte tot mai implicat, din punct de vedere creştin, să le ofere întîmplărilor omeneşti participarea sa pătimaşă de om şi cetăţean” (T. Di Salvo). “Dante se referă la textul fericirii evanghelice (Matei 5, 6): «Beati qui esuriunt et sitiunt iustitiam, quoniam ipsi saturabuntur» («Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!»); dar îngerul se pare că se opreşte din recitare doar la prima parte, încheind la cuvîntul sitiunt şi omiţînd esuriunt – care va fi cîntat de îngerul de pe a şasea cornişă în legătură cu lacomii (cîntul XXIV, 151-154) – precum şi ultima frază” (E.A. Panaitescu). “Aşadar ferice de cei drepţi, care se opun lăcomiei pentru bunurile pămînteşti (zgîrcenia şi risipa), ştiu să-şi menţină dreapta măsură, să-şi frîneze dorinţele, să urmeze legea aristotelică a proporţiei, a echilibrului în care se plasează dreptatea” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_2

«Şi eu mai sprinten ca prin alte vaduri mergeam, încît fără vreo oboseală urmam în sus duhurile grăbite; cînd Virgiliu a început: ‘Iubirea, aprinsă de virtute, mereu aprinde alta, dacă flacăra i se arată în afară» (v. 7-12). Dante urca mult mai uşor de-acum, în spatele celor doi poeţi. Virgiliu a luat cuvîntul şi a remarcat că iubirea virtuoasă, a omului călăuzit de valori morale, stîrneşte uşor o altă iubire virtuoasă, dacă se manifestă în exterior. “Cu alte cuvinte: o iubire adevărată şi sinceră, dacă are posibilitatea să se exprime, să se manifeste în vreun fel, să-şi dovedească existenţa în mod vizibil, provoacă în persoana iubită o voinţă de reciprocitate: cine iubeşte primeşte iubire înapoi. Dar, ca să nu ne întoarcem la greşeala făcută de Francesca da Rimini, poetul specifică şi clarifică: această corespondenţă afectivă se stîrneşte şi acţionează doar cînd este vorba de o iubire virtuoasă, aprinsă de virtute” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_3

«astfel din clipa cînd în limbul Infernului a coborît printre noi Juvenal, care mi-a dezvăluit iubirea ta, bunăvoinţa mea pentru tine a fost ca niciodată simţită faţă de om necunoscut, încît acum îmi vor părea puţine aceste trepte» (v. 13-18). În virtutea transmiterii cu uşurinţă a iubirii virtuoase, Virgiliu a aflat – prin intermediul lui Juvenal, coborît în Infern după moarte – de iubirea lui Staţiu faţă de el. Şi i-a răspuns cu acelaşi sentiment, deşi nu-l cunoştea personal. “Că o persoană plină de nobleţe se îndrăgosteşte de alt om, departe în spaţiu şi timp, despre care a auzit vorbindu-se în termeni elogioşi, era un lucru luat în considerare atît de poezia provensală, cît şi de tratatele despre iubire. Cu alte cuvinte: Virgiliu aflat în Limb, prin intermediul cuvintelor lui Juvenal, care a fost un poet contemporan cu Staţiu, a aflat de afecţiunea pe care acesta i-o purta şi de-atunci s-a simţit legat de el mai mult decît de vreun om cunoscut personal” (T. Di Salvo). “Juvenal, poet satiric latin, născut la Aquino în jurul anului 47 d.C. şi mort în jurul anului 130, a fost contemporan cu Staţiu şi mare admirator al Tebaidei, după cum se citeşte într-una din satirele sale (VII, 82-88)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXII_4

«Dar spune-mi, şi ca prieten mă iartă dacă prea multă sinceritate îmi sloboade vorba, şi ca prieten de-acum vorbeşte cu mine: cum de şi-a găsit loc în tine zgîrcenia, prin atîta înţelepciune de care te-ai grijit pentru a te împlini?’» (v. 19-24). În virtutea afecţiunii care de-acum îi leagă, Virgiliu se miră cum de Staţiu, un om aşa înţelept, a putut fi stăpînit de zgîrcenie încît a fost pedepsit după moarte. “În opinia lui Dante, este nejustificabil, inimaginabil, absurd să se amestece într-un poet, dar şi în oamenii de cultură, zgîrcenia şi îndemînarea poetică. Zgîrcenia este un păcat prea murdar şi degradant pentru a-şi găsi locul în sufletele sensibile ale poeţilor, care pot greşi prin alte păcate, dar sînt scutiţi de prezenţa contaminantă a lăcomiei. Cu atît mai mult dacă ne gîndim că poetul ajunge la înţelepciune şi frumuseţe printr-o implicare, o grijă care-i aparţine şi nu derivă din autoritatea sau exemplul altcuiva. Întrebarea dantescă este psihologic neconvingătoare: şi poeţii pot fi pentru noi zgîrciţi, fără ca asta să le diminueze în vreun fel opera poetică. Însă are valabilitate, dacă o includem în concepţia lui Dante despre poezie, o valoare sau o putere nu doar retorică sau emoţională, ci şi mai ales supranaturală. Un suflet poetic este un suflet moralmente curăţat de vicii grosolane şi murdare, ca zgîrcenia, de spiritul excesiv de posesie, care este înclinat să aibă, să stăpînească, în loc să fie, să dăruiască, să participe” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese_1

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (8)

Pg_XXI_22

«Acesta care-mi îndrumă ochii spre înălţimi e acel Virgiliu de la care ai luat puterea de-a cînta despre oameni şi zei. De-ai crezut vreun alt motiv pentru zîmbetul meu, renunţă ca neadevărat şi fii sigur că au fost vorbele tale despre el’» (v. 124-129). Călăuza lui Dante e chiar poetul Virgiliu, care a fost şi inspiratorul poeziei lui Staţiu. Nu există alte motive ascunse pentru surîsul de stinghereală al călătorului. “Dante reia cele spuse de Staţiu despre influenţa lui Virgiliu asupra poeziei sale; puterea este focul din v. 94; despre oameni şi zei este expresia care desemnează cele două poeme epice, care tratează despre faptele fiinţelor omeneşti şi ale divinităţilor” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_23

«Deja se închina să-i îmbrăţişeze genunchii învăţătorului meu, dar el i-a spus: ‘Frate, nu face asta, căci eşti umbră şi-o umbră vezi’. Iar acela ridicîndu-se: ‘Acum poţi pricepe iubirea uriaşă care de tine mă însufleţeşte, cînd uit deşertăciunea noastră, văzînd umbrele ca lucruri întrupate’» (v. 130-136). Staţiu s-a înclinat imediat, cu admiraţie şi umilinţă, în faţa spiritului său tutelar. Virgiliu încearcă să oprească acest semn de smerenie, care este necuvenit între două spirite deja moarte. Staţiu îşi reafirmă dragostea sinceră şi bucuria de a-l vedea pe Virgiliu. “Frate, nu face asta: sînt vorbele spuse de Adrian al V-lea lui Dante (cf. XIX, 127-135) şi probabil că înseamnă acelaşi lucru: aici nu există fiinţe superioare şi inferioare. Virgiliu aşadar îl opreşte pe Staţiu nu atît din motive concrete, fiindcă două umbre nu se pot îmbrăţişa (el l-a îmbrăţişat totuşi pe Sordello în VI, 75), cît pentru că nu vrea recunoaşterea unei superiorităţi, mai ales că el se află efectiv, pe planul eternităţii, mai prejos de celălalt. Credem că aşa se explică aparenta contradicţie dintre cele două pasaje” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_napoletana

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (7)

Pg_XXI_19

«L-au întors pe Virgiliu spre mine aceste vorbe, cu faţa care, tăcînd, a zis: ‘Taci’; dar nu toate le poate virtutea care vrea; căci rîsul şi plînsul urmează aşa-ndeaproape patima, din care fiecare izbucneşte, că mai puţin ascultă de voinţa celor sinceri» (v. 103-108). Auzind mărturisirea de afecţiune a lui Staţiu la adresa sa, Virgiliu l-a privit pe Dante pentru a-l îndemna să nu-i dezvăluie identitatea. Însă oamenii sinceri se prefac mai anevoios, iar sentimentele puternice pot fi citite îndată pe ei. “Între viaţa morală şi expresia gestuală există un raport de dependenţă şi spontaneitate pe care intervenţiile externe, de înfrînare sau disimulare, nu pot să-l rupă” (T. Di Salvo). George Coşbuc a tradus admirabil acest pasaj complex, redîndu-i şi jocurile de cuvinte: “Privi, la vorba asta, -n faţa mea / Virgil tăcînd şi: ‘Taci!’ zicea-n privire; / nu poate îns-o vrere tot ce vrea, / căci plîns şi rîs urmeaz-a lor pornire / aşa de mult că mai puţin el zace / sub vrere-n cei cu cea mai bună fire”.

Pg_XXI_20

«Eu am zîmbit ca omul ce clipeşte; dar umbra a tăcut şi m-a privit în ochi, unde gîndul mai curat se-arată; şi ‘marea trudă la bun sfîrşit ţi-ajungă’ a zis, ‘de ce chipul tău adineaori un fulger de zîmbet mi-a arătat?’» (v. 109-114). Dante a surîs scurt, de parcă ar fi făcut cu ochiul, încurcat de rugămintea de disimulare din partea lui Virgiliu, ce contravenea spontaneităţii sale şi dorinţei sale de transparenţă. Staţiu, privind chipul lui Dante, i-a perceput zîmbetul fugar şi a intuit jocul duplicitar. Urîndu-i succes în ascensiunea sa prin Purgatoriu, l-a rugat să fie sincer cu el. “Contrapunctul de priviri, tăceri şi zîmbete, ce constituie scurta scenă aici descrisă, e una din micile capodopere răsfirate prin Divina Comedie. Virgiliu intuieşte îndată reacţia probabilă a lui Dante la cuvintele neaşteptate ale lui Staţiu şi tăcînd îi porunceşte să tacă; Dante vrea să-l asculte, dar nu izbuteşte pînă la capăt şi scapă un zîmbet fulgerător; Staţiu intervine pentru a întreba, pricepînd că i se ascunde ceva; Dante suspină, prins între două focuri, iar Virgiliu acceptă pînă la urmă dezvăluirea inevitabilă. Delicateţea stilistică şi ascuţimea pătrunzătoare a nuanţelor sufleteşti, a chipurilor şi a privirilor, îi sînt caracteristice autorului Comediei, la fel ca meşteşugul reprezentării marilor tragedii ale sufletului omenesc. Scena nu e singura de acest fel din poem, chiar dacă e poate cea mai extinsă şi desăvîrşită” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_21

«Acum sînt eu prins între o parte şi alta: una mi-arată să tac, cealaltă mă imploră să spun; la care eu suspin şi sînt înţeles de maestru şi ‘Nu te teme’, îmi zice, ‘să vorbeşti; dar grăieşte şi spune-i ce-ntreabă cu atîta dorinţă’. La care eu: ‘Poate că te miri, duh antic, de zîmbetul ce mi-a scăpat; dar încă mai mare uimire vreau să simţi» (v. 115-123). Dante se frămîntă, ajuns într-o dilemă neplăcută: să respecte rugămintea lui Virgiliu şi să fie duplicitar cu Staţiu, sau să dea frîu liber propriei sale spontaneităţi şi, astfel procedînd, să-l supere pe Virgiliu. Dar călăuza îi înţelege ezitarea şi-l îndeamnă să vorbească sincer. Atunci Dante i se adresează lui Staţiu. “Strîmtoarea în care se pomeneşte, neputîndu-se exprima prin cuvinte, se eliberează prin suspin, la fel ca mai înainte celălalt sentiment prin zîmbet. Figura lui Dante, în mijlocul celor doi, care în tumultul diverselor sentimente nu poate vorbi, are o extraordinară evidenţă dramatică” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_veneta

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (6)

Pg_XXI_16

«Aşa dulce mi-a fost spiritul vocii că, tuluzan, m-a atras Roma, unde-am meritat tîmplele împodobite cu mirt. Staţiu încă îmi spune lumea dincolo: am cîntat de Teba şi-apoi de marele Ahile; dar am căzut pe drum cu a doua povară» (v. 88-93). Deşi născut la Toulouse, poetul s-a mutat la Roma, unde a fost premiat pentru abilitatea sa. S-a numit Staţiu şi-a descris războiul teban precum şi faptele lui Ahile, dar ultima sa operă a rămas neterminată. “Duhul, după ce-a vorbit îndelung, îşi dezvăluie în sfîrşit identitatea: este vorba de Publius Papinius Statius, poet latin, născut în jurul anului 50 d.C. la Napoli, unde a murit spre sfîrşitul secolului. Dante îl consideră tuluzan confundîndu-l, ca toţi intelectualii medievali, cu Lucius Statius Ursulus, un cunoscut retor care a trăit pe vremea lui Nero şi s-a născut la Toulouse, în Galia: confuzia datează încă din vremea scriitorilor latini creştini Sfîntul Ieronim şi Fulgentius. Staţiu, considerat în Evul Mediu ca unul dintre cei mai mari poeţi epici după Virgiliu, este autorul a două poeme: Tebaida, în douăsprezece cărţi ca şi Eneida, care vorbeşte despre întîmplările războiului celor şapte împotriva Tebei (vezi v. 92) şi Ahileida, întreruptă la a doua carte (vezi v. 92-93), care cîntă vitejiile lui Ahile. O a treia operă a lui Staţiu, Silvae, nu era cunoscută de Dante, căci a fost descoperită doar în secolul al XV-lea de umanistul Poggio Bracciolini. În De Vulgari Eloquentia II, 6, Dante îl plasează pe Staţiu alături de Virgiliu, Ovidiu şi Lucan, printre poeţii din care să ne inspirăm ca maeştri. De la moartea sa şi pînă în 1300, Staţiu a stat în Purgatoriu 12 secole, dintre care peste cinci în cercul zgîrciţilor şi al risipitorilor, după ce-a fost peste patru secole în cel al leneşilor (cf. Purgatoriu XXII, 92-93), iar restul vremii în Antipurgatoriu sau pe primele cornişe” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXI_17

«Sămînţă a focului meu au fost scînteile, ce m-au încălzit, din flacăra divină de la care s-au aprins peste o mie; zic de Eneida, ce mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd: fără ea n-am zugrăvit nici negru sub unghie» (v. 94-99). Poezia lui Staţiu a fost inspirată de scînteile provenite din Eneida, capodopera lui Virgiliu. “În expresia mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd culminează entuziasta recunoaştere de gratitudine, îndreptată de Staţiu către autorul «său». Notăm aici ponderea gerunziului versificînd, folosit cu funcţia de participiu prezent. Versificînd are aici sensul «în actul creării de versuri», dar elementul subiectiv a dispărut: actul poetic – al poeziei în timpul creării sale – este conceput ca fiind de sine stătător, dobîndind astfel o densitate de implicaţii şi conotaţii pe care un discurs mai banal le-ar fi trădat” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXI_18

«Şi pentru a fi trăit dincolo cînd a trăit Virgiliu, aş mai sta un drum de soare peste cîte sînt silit să ispăşesc» (v. 100-102). Admiraţia lui Staţiu pentru modelul său e atît de mare încît ar mai aştepta un an în Purgatoriu, de-ar putea trăi pe vremea lui Virgiliu spre a-l cunoaşte personal. “Şi Purgatoriul este un loc de exil, iar sufletul care trebuie să stea acolo îşi dă seama că este exilat, cunoaşte neliniştile, suferinţele legate de condiţia unui exclus” (T. Di Salvo). “Întregul discurs al duhului este mai mult al unui poet decît al unui sfînt şi se rezolvă într-o exaltare extremă a poeziei – numele care mai mult durează şi mai mult onorează –, dictată de un puternic sentiment preumanist” (N. Sapegno).

Camposanto_Pisa