Blestemele zgîrceniei (1)

by Laszlo Alexandru

Al cincilea cerc: zgîrcenia şi risipa. Pilde de sărăcie virtuoasă. Întîlnirea cu Hugo Capet. Incursiune în istoria Franţei, roasă de blestemul zgîrceniei. Pilde biblice şi literare de zgîrcenie monstruoasă. Muntele Purgatoriului se cutremură.

Pg_XX_1

«Împotriva mai bunei voinţe, voinţa greu luptă; deci împotriva plăcerii mele, pentru plăcerea lui, mi-am scos din apă buretele nesăturat. Am pornit; şi călăuza mea a pornit prin locul liber de-a lungul stîncii, cum mergi pe zid lipit de metereze» (v. 1-6). Dante era sfîşiat între dorinţa de-a mai povesti cu Adrian al V-lea şi cea de a-şi continua călătoria. Dar s-a văzut obligat să-i facă plăcere acestuia, care voia să-şi reia rugăciunile de penitenţă. Cei doi poeţi merg mai departe, lipiţi de stîncă, datorită numărului mare de duhuri păcătoase ce zăceau pe cornişă. “La dorinţa poetului de a-şi continua dialogul cu Adrian al V-lea se opune altă dorinţă, de a-şi continua opera de ispăşire fără întreruperi sau ispite care distrag atenţia; această a doua dorinţă fiind mai puternică şi convingătoare, prevalează asupra celei dintîi. (…) Terţina începe cu un proverb foarte apreciat la şcoală, care apoi îl includea în textele de morală măruntă; continuă cu figuri retorice printre care repetiţia aceluiaşi cuvînt (plăcere) şi metafora finală a buretelui; dar întreaga terţină este rezultatul căutărilor retorice care au o parte esenţială în cadrul poemului. Acestea apar în momente cînd povestirea se desfăşoară încet sau cu o mai mică luciditate: cînd poetul încearcă să completeze dificultatea expunerii printr-o serie de intervenţii retorice” (T. Di Salvo).

Pg_XX_2

«căci sufletele ce varsă strop cu strop pe ochi răutatea ce lumea o copleşeşte, pe cealaltă parte, de margine prea mult se-apropie. Blestemată să fii tu, bătrînă lupoaică, mai prădătoare ca toate bestiile, prin neagra ta foame nesfîrşită!» (v. 7-12). Poetul îşi ridică vocea în invectivă împotriva zgîrceniei provocatoare de lăcomie, meteahna supremă a societăţii omeneşti. “Din aceste două terţine, versul predominant nu este al şaptelea, cu resimţirea lacrimilor, expresie a căinţei eliberatoare (şi în acele lacrimi care, ca stropi, se desprind din ochi şi cad încet pe obraji parcă se concentrează mai mult decît suferinţa, puterea care eliberează şi purifică şi reconciliază cu divinitatea), ci al optulea, cu acel verb puternic, lăsat la final din motive de rimă, dar tot accentul este deplasat, astfel încît la impresia unei forţe, cea a zgîrceniei, care ocupă un teritoriu şi-l supune stăpînirii sale, se adaugă cea a tenebrelor, a întunecimii păcatului. Revine şi se dezvoltă cu o putere nestăpînită, în versurile următoare, vechea polemică împotriva puterii de corupţie a zgîrceniei, aproape o sinteză a tuturor păcatelor, rădăcină a procesului de degradare a societăţii” (T. Di Salvo). “Terţina evocă direct figura lupoaicei din primul cînt al Infernului (v. 49-60; 88-111): a treia fiară, apărută în faţa lui Dante la marginea pădurii întunecate, simboliza zgîrcenia sau dorinţa de putere, veche de cînd lumea” (E.A. Panaitescu).

Pg_XX_3

«Vai, cerule, a cărui învîrtire pare a fi condiţia schimbării pe pămînt, cînd va veni cel ce-o va izgoni? Noi mergeam cu paşi lenţi şi mici, iar eu atent la umbre, pe care le-auzeam sfîşietor plîngînd şi jelind» (v. 13-18). Mişcarea cerului, ce pare a prevesti viitorul, este interpelată pentru a se găsi izbăvirea în faţa lupoaicei. Între timp Dante şi Virgiliu înaintează cu grijă printre penitenţii îndureraţi. “Zgîrceniei, ca dorinţă de putere economică şi politică, Dante îi atribuie responsabilitatea întregii dezordini care a răvăşit oamenii şi a contaminat şi a dezagregat marile instituţii. Remarcaţi faptul că, dacă teologii atribuie cea mai mare răspundere pentru viaţa păcătoasă trufiei, Dante care se mişcă mai concret şi se raportează la situaţia social-politică a societăţii în care trăieşte, şi pe care o vede străbătută de accese de violenţă şi izbită de puternice contraste, crede că recunoaşte motivul dezordinii în forţa care îi pune la încercare pe oamenii din vremea sa, din cetatea sa, în negustorie, în căutarea banului, ca putere sau ca instrument de putere. Polemica sa este nu împotriva zgîrceniei abstracte, ci împotriva zgîrciţilor, adică împotriva noii clase sociale a afaceriştilor, a bancherilor, a cămătarilor etc., care aveau ca principiu fundamental cucerirea bogăţiei cu orice chip” (T. Di Salvo). “Dante face aluzie la Ogarul care, după prezicerea lui Virgiliu (cf. Infern I, 101-111) trebuie să vină pentru a o alunga pe lupoaică din toate cetăţile, pînă cînd o va arunca la loc în Infern” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti1

Advertisements