Blestemele zgîrceniei (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_XX_7

«Nu-ţi va fi vorba fără răsplată, de mă-ntorc spre a duce la capăt scurta călătorie a vieţii ce zboară iute’. Şi el: ‘Îţi voi spune, nu pentru alinarea ce-o aştept de dincolo, ci fiindcă atîta har luceşte în tine înainte de moarte» (v. 37-42). În schimbul răspunsurilor cerute, poetul îi promite să-l pomenească pe duhul penitent, la revenirea sa din expediţie. Celălalt se înduplecă nu de dragul vreunui avantaj, ci fiind impresionat de privilegiul de care se bucură Dante, ce călătoreşte viu prin lumea celor morţi. “Sapegno explică: «îţi voi răspunde nu de dragul recompensei pe care mi-ai promis-o, ci doar ca omagiu pentru lumina harului divin, care în tine se dezvăluie în mod aşa ieşit din comun». Duhul nu acceptă melancolia din cuvintele cu care Dante i s-a adresat: el face legătura cu polemica împotriva decăderii provocate de zgîrcenie şi o aprofundează prin exemplul familiei sale, una dintre cele mai importante din Europa şi, prin aceasta, semnificativă în mod exemplar. Această polemică, şi nu elegia despre cît e de scurtă viaţa şi cum orizontul deja se închide, i se impune atenţiei poetului şi pe această temă se concentrează toată forţa de protest a cîntului” (T. Di Salvo).

Pg_XX_8

«Fost-am rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, încît fructul cel bun abia se mai găseşte. Dar Douais, Lille, Gand şi Bruges de-ar putea, repede-ar veni răzbunarea; şi eu i-o cer aceluia ce toate le judecă» (v. 43-48). Interlocutorul poetului este Hugo Capet, strămoşul dinastiei regale franceze. El este indignat de deriva morală în care i s-au înfundat urmaşii. Ar vrea ca ei să fie pedepsiţi mai grabnic de duşmanii lor din Flandra, pe care i-au înşelat cu promisiuni mincinoase. “Metafora dominantă este aceea a plantei: de aici rădăcina, de aici umbra care acoperă celelalte plante şi le şubrezeşte sau le distruge, de aici fructul cel bun care nu mai există. (…) O plantă, aşadar, a Capeţienilor, care, încă de la apariţie, se precizează a fi malefică, distrugătoare prin umbra ei, neproductivă sau făcînd doar fructe perverse, de regi şi principi creatori de dezordine şi ticăloşie. Tonul pesimist care îl însoţeşte pe Dante, cînd vine vorba despre societatea contemporană lui, aici devine aspru şi lipsit de nuanţe: poetul se află în faţa unuia din cele mai perverse cuiburi de nemernicie” (T. Di Salvo). “Dante se referă la războiul dintre Filip cel Frumos şi Flandra (1297-1299), indicată cu numele principalelor sale oraşe (Douais, Lille, Gand şi Bruges), şi la trădarea lui Filip în 1299 împotriva contelui de Flandra care, predîndu-se cu condiţia de-a fi lăsat liber, a fost de fapt azvîrlit în temniţă împreună cu copiii săi şi dus la Paris. Flamanzii s-au răzbunat, mai întîi prin revolta feroce de la Bruges şi apoi învingîndu-i pe francezi la Courtrai în martie 1302” (E.A. Panaitescu). “Asprimea stă nu doar în lucrurile exprimate şi în ton, dar şi în stil şi metrică: se începe cu fraze solemne, cu emfaticul fost-am şi se continuă cu o amplă metaforă, în care planta devine o forţă monstruoasă, ce-şi proiectează puterea malefică asupra creştinismului. (…) Să notăm rimele dificile: aduggia… giuggia (aici franţuzismul este în perfectă concordanţă cu vorbitorul care e francez)” (T. Di Salvo).

Pg_XX_9

«M-am numit dincolo Hugo Capet; din mine s-au născut Filipii şi Ludovicii prin care Franţa e din nou condusă. Am fost fiu de măcelar la Paris: cînd s-au isprăvit toţi regii vechi, afară de unul acoperit cu straie sure» (v. 49-54). Şeful dinastiei franceze se proclamă de origini modeste şi îşi descrie ascensiunea la tron, după stingerea precedentei familii regale, prin deces ori călugărire. “Hugo Capet (Huegues Chapet sau Capet, de la capa pe care o îmbrăca în calitate de abate laic) a fost regele Franţei între 987 şi 996 şi era fiul lui Hugo I cel Mare, duce de Franţa şi conte de Paris, mort în 956. Hugo I cel Mare trebuie considerat ca adevăratul şef al dinastiei Capeţienilor, chiar dacă el, deşi avînd efectiv puterea sub ultimii domni carolingieni (regii vechi), n-a primit niciodată formal titlul regal, care a trecut la Hugo al II-lea Capet, încoronat ca rege al Franţei în 987, la moartea ultimului domnitor din dinastia carolingiană, Ludovic al V-lea. Dante, de fapt, l-a confundat pe fiu cu tatăl, o neatenţie deja existentă în tradiţie. Perspectiva cronologică pe care Dante ne-o oferă despre originile dinastiei capeţiene este aproximativă. În plus Poetul, din patimă polemică şi împins de mînia antifranceză, acceptă aici legenda, rămasă în tradiţie, despre originile modeste ale lui Hugo Capet (fiu de măcelar) şi ale întregii dinastii capeţiene, pentru a sublinia că familia regală franceză era lipsită de un titlu valabil de nobleţe, de exclusivă competenţă şi atribuire imperială. Numele lui Filip şi Ludovic prevalează în seria Capeţienilor pînă la Dante, de la Filip I (mort în 1108) la Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), de la Ludovic al VI-lea (mort în 1137) la Ludovic al IX-lea cel Sfînt (mort în 1270)” (E.A. Panaitescu).

Albero_genealogico-Min_francese

Advertisements