Blestemele zgîrceniei (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XX_10

«m-am pomenit în mîini cu frîiele regatului şi-atîta putere am căpătat prin noua cucerire şi-aşa plin de prieteni am fost, că la coroana părăsită a fost ridicat copilul meu, din care au început oasele celorlalţi să fie consacrate» (v. 55-60). Hugo Capet s-a înconjurat de prieteni şi multă putere pentru a-şi impune la tron propriul fiu, din care s-a născut apoi şirul de urmaşi regali. “Din punct de vedere istoric, îndată după alegerea sa ca rege al Franţei, în 987, Hugo Capet pentru a asigura succesiunea şi l-a asociat la tron pe fiul Robert şi l-a înscăunat la Reims. După ce s-a declarat fără perifraze (…) rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, Hugo Capet îşi trasează în cîteva rînduri propria biografie. Acolo include tema – cu atîta frecvenţă reluată de Poet în Comedie – privind opoziţia dintre vechile virtuţi şi decăderea generală a contemporanilor. Apusului melancolic, umil al dinastiei carolingiene (cînd s-au isprăvit toţi regii vechi) (…) i se suprapune violent – dar în mod deliberat ambiguu – ascensiunea, pe firmamentul Franţei, a unui nou astru, avid şi rapace: fiul unui măcelar, destinat să dea naştere seriei funeste a diverşilor Filipi şi Ludovici (un evident dispreţ, aici încă reţinut, însufleţeşte aceste specificări punctuale, în comparaţie cu aura de sacră indeterminare ce cuprinde generaţiile stinse de regi vechi). Observă Grana: «Confesiunea lui Hugo are mai întîi tonuri ambigue, care se reflectă mai ales asupra verbelor: regii vechi s-au isprăvit, unul acoperit cu straie sure… ‘S-au isprăvit’, ‘acoperit’ nu definesc, ci dau frîu liber imaginaţiei bănuitoare a cititorului, dau de înţeles fapte de-o violenţă mai întunecată şi dubioasă decît exprimă cuvintele»” (E.A. Panaitescu). “Cu oasele consacrate se face aluzie la consacrarea regilor Franţei în catedrala din Reims, în momentul încoronării. (…) Întregul pasaj este o aspră condamnare a tuturor Capeţienilor care, încă de la origini, au fost însoţiţi de o siglă negativă, ce i-a marcat şi i-a destinat înşelătoriei, furtişagului, abuzurilor. Printre rînduri se ghiceşte, prin contrast, nostalgia după societatea apusă, a regilor vechi. Dar în afară de această notă ascunsă, pasajul e lipsit de tonuri dramatice, de intervenţii personale, subiective” (T. Di Salvo).

Pg_XX_11

«Pînă ce marea zestre provensală n-a stins în neamul meu ruşinea, el puţin conta, dar nici rele nu făcea. De-atunci şi-a început prin forţă şi minciună jafurile; şi-apoi, ca revanşă, Ponthieu şi Normandia a luat şi Gasconia» (v. 61-66). Dinastia lui Capet n-a excelat în valoare sau ticăloşie, pînă la cuprinderea Provenţei, prin căsătorie, în teritoriul francez. Ulterior ea a uitat de ruşine şi a trecut la anexarea altor ţinuturi şi domenii, prin fraudă. “Din toată istoria Capeţienilor, Dante vorbeşte doar despre cea recentă, care se desfăşura împreună cu el şi care făcea din el o victimă a intervenţiei franceze în politica florentină. În judecata negativă, pe care o exprimă asupra prezentului, ajunge să implice tot trecutul, din care aminteşte fapte răzleţe, în mare măsură legendare, care se potriveau mai bine în tabloul negativ despre Capeţienii vremurilor sale. Este o procedură prea puţin respectuoasă cu istoria: dar se supune judecăţii despre istorie a conştiinţei sale de om şi poet” (T. Di Salvo). “Beatrice Berlinguer a adus ca dotă în 1245 comitatul Provenţa, măritîndu-se cu Carol I de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea cel Sfînt. După alţii, marea zestre ar fi comitatul Toulouse, alipit la coroana Franţei în 1229” (E.A. Panaitescu). “Filip cel Frumos a recucerit în 1294 comitatul Ponthieu şi Gasconia de la englezi, care la începutul secolului al XIII-lea au fost obligaţi să cedeze ducatul Normandia” (E.A. Panaitescu). “Expresia ca revanşă este de un mare sarcasm: Capeţienii, aproape ca o compensaţie şi o reparare a răului comis, a jafului executat, au făcut nu fapte virtuoase, ci alte furtişaguri, au comis alte acţiuni nelegiuite, întemeiate pe înşelătorie şi violenţă. Din numeroasele regiuni franceze care erau feude ale regilor Angliei, Normandia a fost ocupată de francezi în primii ani ai secolului al XIII-lea; Ponthieu şi Gasconia, Filip cel Frumos în loc să le păstreze şase luni, conform înţelegerilor, le-a ocupat definitiv. După cum se vede, pe Dante îl interesează mai mult raporturile dintre oameni, dintre regi, privind respectarea sau nerespectarea cuvîntului dat, decît linia de formare a statelor moderne naţionale. Aceste mari fapte recente i-au scăpat, ori le-a interpretat în lumina canoanelor cu totul medievale” (T. Di Salvo).

Pg_XX_12

«Carol a venit în Italia şi, ca revanşă, l-a jertfit pe Conradin; şi-apoi l-a retrimis în cer pe Toma, ca revanşă» (v. 67-69). Dinastia franceză a provocat alte nenorociri prin implicarea militar-politică pe teritoriul italian, unde a determinat moartea unui rege şi a unui mare sfînt filosof. “Carol I de Anjou, după ce l-a înfrînt pe Manfred la Benevento în 1266, l-a învins pe tînărul Conradin de Suabia, condamnîndu-l apoi la moarte în 1268. Sfîntul Toma de Aquino a murit în abaţia Fossanova, pe cînd se îndrepta spre Conciliul de la Lyon în 1274. Se zvonea că a fost otrăvit la porunca lui Carol I de Anjou, pentru a fi împiedicat să vorbească la conciliu împotriva lui (cfr. Villani, Cronica IX, 218). Curba ascendentă a lanţului de delicte, ce marchează afirmarea casei regale a Franţei, creşterea buruienii destinate să acopere lumina soarelui (…) revin în refrenul insistent, la sfîrşitul versurilor 65, 67 69, a precizării batjocoritoare ca revanşă, menită să sublinieze reluarea fatală a unei vocaţii pentru blestemăţie, în generaţiile succesive ale acestei dinastii. Tot astfel, în profeţia care, începînd din v. 70, va dezvălui viitorul implacabil pe care un asemenea trecut va trebui să-l producă, repetiţia obsesivă a formulei vegg’io va accentua creşterea monstruoasă, alături de puterea dobîndită de ei pe pămînt, a umbrei pe care noii regi ai Franţei o vor proiecta asupra caracterului ecumenic al creştinismului” (E.A. Panaitescu). “Continuă adnotaţia sarcastică, aleasă pentru a indica metodele nelegiuite şi ipocrite ale Capeţienilor: pe dinafară devotaţi şi grăbiţi să repare paguba făcută, dar în fapte implacabili şi atît de avizi încît nici crima nu-i opreşte. Pe ei îi interesează să dea crimei un aspect de obligaţie, aproape ca o acţiune de reparaţie impusă de divinitate şi de justiţie. Fireşte că judecata politică a lui Dante ascultă de criterii etico-pătimaşe şi adesea nu coincide cu evaluarea noastră asupra evenimentelor şi asupra puterilor care le-au provocat şi cu noul cadru istoric pe care l-au generat. De pildă Carol de Anjou care, venit în Italia, îl învinge pe Manfred şi devine domnitorul Italiei de Sud este pentru Dante un uzurpator; şi este de asemeni un asasin, cînd în 1268 porunceşte să fie decapitat tînărul de şaisprezece ani Conradin de Suabia, venit în Italia nu pentru a distribui binecuvîntări, ci pentru a-i lua regatul lui Carol; şi acelaşi Carol este un asasin pentru Dante, cînd porunceşte să fie otrăvit în 1274 Sfîntul Toma de Aquino; iar poetul nu se preocupă să verifice această informaţie, care de fapt era fără temei, dar a fost răspîndită de sursele antiangioine pentru că, s-a spus, sfîntul se deplasa la Lyon cu intenţia de-a denunţa politica Angioinilor. Legenda, bîrfa şoptită etc. erau pentru Dante momente de adevăr, dacă toate acestea se puteau folosi într-un tablou tendenţios, dar susţinut de solide principii morale ce trebuiau apărate” (T. Di Salvo).

Miniatura_parigina

Advertisements