Blestemele zgîrceniei (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XX_16

«Pentru ca să pară mai mic răul viitor şi cel trecut, văd intrînd crinul în Anagni şi prin vicarul său pe Cristos robit. Îl văd încă o dată batjocorit; îl văd iar primind oţet şi fiere şi între tîlharii vii ucis» (v. 85-90). O altă aventură dezonorantă a dinastiei Capeţienilor se referă la atacarea, arestarea şi umilirea lui Bonifaciu al VIII-lea, în castelul său. “Poetul face trimitere aici la tristul episod faimos, care a fost punctul culminant al luptei dintre Filip cel Frumos şi Bonifaciu al VIII-lea, intrat în istorie cu numele de «palma de la Anagni»: după ce papa l-a excomunicat pe rege (13 aprilie 1303), iar acesta a proclamat demiterea pontifului, printr-un conciliu de episcopi (10 iunie 1303), Wilhelm de Nogaret, ministrul regelui, şi Sciarra Colonna, la 7 septembrie 1303, împreună cu opt sute de soldaţi înarmaţi s-au năpustit în reşedinţa pontificală de la Anagni pentru a-l aresta pe Bonifaciu al VIII-lea, cu intenţia de a-l duce în Franţa. Se spune, dar n-a fost dovedit, că Sciarra Colonna a îndrăznit chiar să-i dea o palmă papei. Poporul s-a răsculat şi după trei zile a reuşit să-l elibereze pe papă, care s-a întors la Roma, unde a murit de sînge rău la 12 octombrie 1303. Dante îl numeşte pe Filip cel Frumos noul Pilat, atît fiindcă l-a lăsat pe papă în mîinile celor din familia Colonna, duşmanii săi, aşa cum Pilat l-a predat pe Isus către iudei, cît şi pentru că a vrut să respingă ipocrit orice răspundere personală pentru acest episod” (E.A. Panaitescu). “În terţină se contopesc, după tehnica profetic-apocaliptică, folosită şi în cadrul predicilor, elemente şi date oferite de realitate, istoric atestate, şi elemente magic-religioase; faptul real, obiectiv, ajunge să fie transfigurat pentru a dobîndi dimensiuni ce merg dincolo de vremuri, îl plasează într-o ramă de sacralitate şi eternitate; în acel papă insultat se repetă şi se reînnoieşte marea insultă suferită de Cristos” (T. Di Salvo). “Cristos a fost pus pe cruce între doi tîlhari, care au murit împreună cu el. «Tîlharii» între care s-a pomenit Bonifaciu, Nogaret şi Colonna, erau însă vii” (Chiavacci Leonardi). “Villani scrie în Cronica sa că papa şi-a aşteptat duşmanii cu maximă demnitate: aşezat pe tronul pontifical, îmbrăcat cu hlamida papală, încoronat, ţinînd în mîini crucea şi cheile, a rezistat neclintit la jigniri, la insulte, la batjocură: se pare că la un moment dat Sciarra Colonna a început să-l pălmuiască. Iar în clipa aceea papa nu mai era pontiful politicianist, care se amesteca în afacerile interne ale Florenţei, creator, prin alianţele sale, de dezordine şi violenţă, ci urmaşul şi continuatorul lui Cristos: cele ce se făceau împotriva lui se comiteau împotriva lui Isus, întemeietorul şi garantul instituţiei pămînteşti a Bisericii. Polemica putea să lovească persoana papei, dar nu instituţia ce rămînea deasupra părţilor în conflict şi era mereu considerată de toate părţile demnă de respect, veneraţie, supunere, ce i se datorează lui Cristos însuşi care, din punct de vedere istoric, se implică în lumea oamenilor şi o determină prin intermediul pontifilor” (T. Di Salvo).

Pg_XX_17

«Îl văd pe noul Pilat aşa barbar că, nesătul de-atît, fără decret îşi duce-n Templu vele hrăpăreţe. Vai, Doamne, cînd mă voi bucura văzînd răzbunarea care, ascunsă, îţi îndulceşte mînia în taină?» (v. 91-96). Regele francez a trecut la persecutarea şi uciderea Templierilor, folosind pretexte mincinoase, cu scopul de-a le jefui bogăţiile imense. Atîta lipsă de scrupule politice provoacă indignarea lui Hugo Capet şi invocarea dreptăţii divine, care n-ar mai trebui să întîrzie pedepsirea nemernicilor. “Filip cel Frumos, împins de nesătula sa poftă de putere, a dezlănţuit împotriva influentului ordin cavaleresc al Templierilor (întemeiat în 1119 la Ierusalim) o campanie de calomnii, încheiată în 1307 prin confiscarea uriaşelor bogăţii ale ordinului, prin arestarea şi condamnarea la moarte a numeroşilor săi membri, acuzaţi de erezie. Evocarea episodului de la Anagni, pe de o parte, încununează viziunea profetică a nelegiuirilor comise, dar reprezintă şi momentul celui mai intens dramatism pe plan expresiv” (E.A. Panaitescu). “O întrebare se pune în context: cum de, în această ocazie, Dante a luat apărarea Templierilor, care prin activităţile lor militare şi comerciale se prezentau ca o puternică organizaţie negustorească şi financiară, hotărîtă să-şi apere puterea prin intermediul armelor? Nu avem o explicaţie mulţumitoare: poate că polemica aşa de pătimaşă, aşa lipsită de distincţii, l-a condus pe poet să treacă sub tăcere aspectele inconvenabile din activitatea Templierilor; aceştia erau pentru el doar martorii lăcomiei lui Filip; nu urmărea să-i apere sau să-i propună ca exemplu; voia să-l lovească pe domnitorul capeţian şi îşi lua argumentele din toate domeniile” (T. Di Salvo). “Chiar dacă Dumnezeu nu le dezvăluie oamenilor dinainte modul său de acţiune, pe care ei nu-l vor cunoaşte decît atunci cînd se vor desprinde de realităţi, rămîne fermă convingerea în puterea de echilibrare a divinităţii. Plasate în orizontul mare al istoriei orientate de şi spre Dumnezeu, întîmplările de pe pămînt corespund mereu unui proiect măreţ: din această convingere provine speranţa creştinului într-o prezenţă, chiar şi secretă, care pe toate le organizează şi le îndreaptă spre un scop pozitiv. Şi toate acestea rămîn adevărate, chiar dacă adesea creştinul îndurerat poate avea momente de nerăbdare şi suferinţă şi ar vrea ca lucrurile să se remedieze imediat. Dar măsurile vremii nu sînt identice în rîndul oamenilor: cu atît mai puţin în raporturile dintre Dumnezeu şi oameni. Aici se încheie partea politico-religioasă a cîntului, în care poetul, prin vocea lui Hugo Capet, foarte potrivit din punct de vedere social, îşi exprimă în tonuri cînd amare, cînd dureroase, condamnarea politicii naţionaliste, care tinde să se opună autorităţilor legitime (Papalitatea şi Imperiul), provocînd daune ireparabile, suferinţe, violenţe” (T. Di Salvo).

Pg_XX_18

«Cele ce ziceam de unica mireasă a Spiritului Sfînt şi care te-au făcut să vii spre mine pentru lămuriri sînt răspunsul la toate rugăciunile noastre, cît ţine ziua; dar îndată ce se înnoptează, le schimbăm cu alte sunete» (v. 97-102). Cuvintele rostite de spiritul penitent în legătură cu Sfînta Fecioară reflectă rugăciunile osîndiţilor din timpul zilei. Dar în timpul nopţii exemplele pozitive, de sărăcie pioasă, sînt înlocuite cu exemplele negative, de zgîrcenie pedepsită. “Prima parte a discursului lui Hugo Capet, trecerea în revistă a stirpei capeţiene, răspunde la prima întrebare a lui Dante (cine ai fost); acum Hugo răspunde la a doua întrebare, explicînd ce fel de exemple sînt recitate de sufletele zgîrcite şi de ce i s-a părut lui Dante că el era singurul care vorbeşte (v. 35-36)” (Chiavacci Leonardi). “În privinţa ordinii de recitare a exemplelor, este limpede referinţa alegorică; luminii diurne i se potrivesc pildele pozitive; celelalte, care sînt consecinţa sau expresia întunericului conştiinţelor, sînt plasate în întunericul nopţii” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico1

Advertisements