Blestemele zgîrceniei (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XX_19

«Noi repetăm atunci de Pigmalion care, trădător şi hoţ şi paricid, şi-a făcut poftele de aur avide; şi mizeria zgîrcitului Midas, venită din cererea sa lacomă, de care se va rîde mereu» (v. 103-108). Noaptea spiritele penitente evocă exemple de zgîrcenie pedepsită: despre Pigmalion, despre Midas. “Din Eneida (I, 340-551) Dante afla că Pigmalion, regele Tirului, fratele Didonei, orbit de lăcomie, şi-a ucis cumnatul Sicheu şi şi-a obligat sora să emigreze” (T. Di Salvo). “Midas, miticul rege din Frigia, a primit de la Bachus, oaspetele său, puterea de-a preschimba în aur tot ce atingea, însă ar fi murit de foame dacă n-ar fi obţinut anularea privilegiului acordat (cf. Ovidiu, Metamorfoze XI, 102-145)” (E.A. Panaitescu). “Lacomul sau zgîrcitul este nu doar un păcătos întunecat, biciuit şi torturat pe ascuns, dar şi purtător involuntar de ridicol şi neghiobie” (T. Di Salvo).

Pg_XX_20

Pg_XX_21

«De smintitul Acan oricare-şi aminteşte apoi, cum a furat prada, încît mînia lui Iosua încă mai pare aici să-l muşte. Apoi o acuzăm cu soţul ei pe Safira; lăudăm copitele primite de Eliodor; şi de infamie tot muntele-l acoperă pe Polinestor, ce l-a ucis pe Polidor: la sfîrşit strigăm: ‘Crassus, spune-ne tu, care ştii: ce gust are aurul?’» (v. 109-117). Alte exemple de zgîrcenie pedepsită, care sînt evocate ca învăţătură de minte de către duhurile penitente: Acan, Safira şi Anania, Eliodor din Biblie, Polinestor din literatura veche, Crassus din istoria romană. “Acan a fost lapidat împreună cu familia sa pentru că, la cucerirea Ierihonului, încălcînd poruncile lui Iosua, şi-a luat diverse obiecte ale duşmanilor (cf. Iosua 6, 18-19; 7, 20-26)” (E.A. Panaitescu). “Safira şi soţul ei, Anania, primind în administrare cîteva bunuri ale comunităţii apostolice, şi-au reţinut o parte din banii obţinuţi din vînzarea unei moşii; după descoperirea înşelătoriei, s-au prăbuşit la pămînt, fulgeraţi de reproşul pe care li l-a făcut Sfîntul Petru (cf. Faptele Apostolilor 5, 1-10)” (E.A. Panaitescu). “Eliodor, trimis de Seleuc, regele Siriei, să jefuiască templul de la Ierusalim, a fost oprit pentru că, îndată ce-a pus piciorul în locul sfînt, «a apărut… un cal pe care stătea un călăreţ înfricoşător şi îmbrăcat în straie bogate», care l-a izbit cu copitele din faţă pe Eliodor (2 Macabei 3, 7-25)” (E.A. Panaitescu). “Polinestor, rege al Traciei şi ginere al lui Priam, l-a ucis prin trădare pe tînărul cumnat Polidor, care i-a fost încredinţat de socri, pentru a pune mîna pe averea lui; răzbunarea a fost dusă la capăt de Hecuba care, aflînd fapta, i-a scos ochii şi l-a omorît (cf. Virgiliu, Eneida III, 19-68; Ovidiu, Metamorfoze XIII, 429-575). Triumvirul Marcus Licinius Crassus (114-53 î.C.), celebru pentru bogăţiile şi lăcomia sa, a murit în Asia Minor, în timpul unei expediţii împotriva parţilor; se spune că Orodes, regele parţilor, după ce i-a primit căpăţîna, a poruncit să i se toarne aur topit în gură spunînd: «Ai fost însetat de aur: bea aşadar!» (cf. Cicero, De officiis I, 30; II, 18-57)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XX_22

«Cînd unul le spune tare, cînd altul în şoaptă, după cum ne îndeamnă zelul să umblăm, cînd cu pas mare, cînd mai mic; de aceea în binele pronunţat peste zi nu eram eu singur adineaori; dar pe lîngă mine nu-şi ridicau şi alţii vocea’» (v. 118-123). După intensitatea remuşcărilor care îi torturează, duhurile pronunţă exemplele de îndreptare uneori cu voce tare, alteori cu voce joasă; ei umblă pe cornişă cînd mai repede, cînd mai lent. Hugo Capet nu era singurul penitent, cînd a fost auzit de Dante, însă ceilalţi vorbeau mai încet. “Unul le spune tare: unul dintre noi cu voce puternică, iar altul cu voce joasă, după intensitatea sentimentului care ne împinge să vorbim mai tare sau mai încet. (…) Pentru a proclama exemplele de virtute care se pronunţă aici pe timpul zilei, adineaori nu eram eu singur, cum ai crezut (v. 35), dar în clipa aceea aici împrejur nimeni nu-şi înălţa vocea atît de mult încît să fie auzit” (Chiavacci Leonardi).

Beato_Angelico2

Advertisements