Blestemele zgîrceniei (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_XX_23

«Noi plecaserăm deja de lîngă el şi ne grăbeam să străbatem drumul, cît ne ţineau puterile; cînd am simţit, ca o prăbuşire, muntele tremurînd; la care m-a prins un ger cum simte cel ce merge la moarte: sigur nu s-a zdruncinat aşa de tare Delos, înainte ca Latona acolo să se culcuşească pentru a-i naşte pe cei doi ochi ai cerului» (v. 124-132). Dante şi Virgiliu s-au îndepărtat de Hugo Capet, pe poteca plină de păcătoşi, cînd au fost surprinşi de un cutremur îngrozitor. “Insula Delos, potrivit mitului, plutea pe ape, dusă de valuri, şi i-a slujit ca refugiu Latonei, care era urmărită de mînia geloasei Iunona, spre a da viaţă celor doi copii, Apolo şi Diana, personificarea soarelui şi a lunii. Insula plutitoare din Marea Egee a fost apoi făcută stabilă de Apolo, în semn de recunoştinţă pentru că a adăpostit-o pe mama lui (cf. Virgiliu, Eneida III, 69-77; Ovidiu, Metamorfoze VI, 189 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “După întîlnirea cu Hugo Capet, Dante îşi reia drumul, dar în lumea de dincolo, aşa bogată de surprize, tema călătoriei coincide cu tema lucrurilor noi pe care le vede şi cu care se confruntă. Aici faptul nou, surprinzător, înfricoşător, este cutremurul pentru care poetul pare să nu aibă alt termen de referinţă decît cel mitologic, sugerat de Ovidiu” (T. Di Salvo).

Pg_XX_24

«Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: ‘Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc’. ‘Gloria in excelsis’ toţi ‘Deo’ ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea» (v. 133-138). S-a auzit de peste tot un strigăt asurzitor, iar Virgiliu s-a apropiat de Dante pentru a-l linişti. Toate duhurile clamau un pasaj biblic de glorificare a Atotputernicului. “«Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte»; sînt vorbele cîntate de îngeri deasupra cîmpiei din Betleem (Luca 2, 14), imnul de laudă a Domnului pentru evenimentul plin de har ce se împlineşte pe pămînt. Toţi şi ziceau sînt aproape ascunse printre versuri, lăsîndu-le cuvintelor latine întreaga frumuseţe grandioasă” (Chiavacci Leonardi). “Este evident sensul alegoric al acestor vorbe afectuoase; omul condus de raţiune nu va avea niciodată motive de uimire şi teamă; raţiunea este o adevărată platoşă de apărare” (T. Di Salvo).

Pg_XX_25

«Noi stam nemişcaţi şi nesiguri, ca păstorii ce-ntîi au auzit acel cîntec, pînă ce cutremurul şi cîntarea au încetat. Apoi ne-am reluat calea sfîntă, privind la umbrele ce zăceau pe jos, întoarse deja la plînsul lor obişnuit» (v. 139-144). Cei doi poeţi au încremenit de teamă, ca păstorii din Biblie care l-au auzit pe înger pronunţînd acele vorbe. Apoi şi-au reluat drumul printre duhuri. “Vom afla curînd că acel cutremur şi cîntecul de bucurie însoţesc împlinirea purificării unui duh, ce renaşte eliberîndu-se din păcat, îşi recucereşte puritatea şi simplitatea originară; evenimentul este foarte asemănător cu naşterea lui Isus şi de aceea este celebrat cu aceleaşi cuvinte prin care îngerii au cîntat în faţa peşterii din Betleem; şi aceeaşi uimire care i-a înţepenit şi i-a ţinut în loc pe păstori, în faţa tainei lui Dumnezeu care se năştea în peşteră, îl învăluie pe Dante, care asistă la taina renaşterii unui suflet” (T. Di Salvo).

Pg_XX_26

«Nici o neştiinţă vreodată cu atîta frămîntare nu m-a făcut mai dornic de-a şti, dacă memoria nu mă-nşală, pe cît mi s-a părut atunci, gîndindu-mă, că am; nici din grabă nu cutezam să-ntreb, nici singur nu puteam vedea: aşa umblam sfios şi-ngîndurat» (v. 145-151). Dante a rămas tulburat de curiozitate, vrînd să afle – dar fără a îndrăzni să întrebe – natura cutremurului şi rostul strigătului biblic de glorificare. “Sfios şi-ngîndurat: sfios de a întreba, îngîndurat fără a pricepe; versul final – care aproape răspunde prin ecou versului 139 – exprimă, prin acea umblare meditativă, sensul întregii secvenţe ce închide cîntul: taina evenimentului supranatural care lasă nesigure sufletele” (Chiavacci Leonardi).

San_Dionigi-Miniatura_parigina

Advertisements