Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (1)

by Laszlo Alexandru

Museo_Grosseto_4

Al cincilea cerc. Întîlnirea cu Staţiu. Explicaţii pentru cutremurul de pe munte. Elogierea poeziei lui Virgiliu. Dilema lui Dante. Umilinţa respectuoasă a lui Staţiu.

Pg_XXI_1

«Setea naturală, ce-n veci nu se ostoieşte, decît prin apa cu care femeia samariteancă a cerut harul, mă chinuia şi graba mă-mpingea pe cărarea grea, în urma călăuzei mele, şi mă mîhnea dreapta răzbunare. Şi iată, cum scrie Luca de Cristos că le-a apărut la doi călători, abia înviat din groapa mormîntului» (v. 1-9). Dante a rămas chinuit de setea de cunoaştere: voia să ştie motivul cutremurului din Purgatoriu şi al cîntecului de glorie intonat de penitenţi. Dorinţa de-a şti este înnăscută în sufletul omului şi poate fi potolită numai de harul divin, pe care i l-a solicitat odinioară samariteanca lui Isus. Nevoia de cunoaştere îl îndemna pe Dante să se oprească, iar nevoia de penitenţă îl împingea să-şi continue drumul cu repeziciune. Pe cînd era sfîşiat între aceste două tendinţe, a apărut din spatele său o umbră, la fel cum li s-a arătat Isus celor doi ucenici, după moartea sa pe cruce. “Începutul cîntului ne readuce la situaţia cu care s-a încheiat precedentul: cutremurul cu violenţa sa înfricoşătoare şi cîntul vesel de Glorie al penitenţilor stimulează şi intensifică dorinţa poetului de a le cunoaşte motivul. Dar alături de acest sentiment se manifestă cel de participare la suferinţa penitenţilor şi celălalt, al nevoii de-a înainta cu repeziciune” (T. Di Salvo). “Episodul cu samariteanca se citeşte în Evanghelia după Ioan (4, 5-15): Isus, aflîndu-se lîngă cetatea Sihar, lîngă fîntîna lui Iacov, i-a cerut de băut unei femei din Samaria care luase apă; întrucît ea s-a mirat că un iudeu vorbeşte cu o samariteancă, Cristos i-a răspuns cu celebrele vorbe: «Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică». Samariteanca atunci l-a rugat pe Isus: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete». Conform exegeţilor, apa din episodul evanghelic este harul divin; pentru Dante, mai precis, este adevărul revelat de Cristos” (E.A. Panaitescu). “În Evanghelia după Luca (24, 13-35) se povesteşte cum Cristos, la puţină vreme după înviere, pe cînd doi ucenici ai săi mergeau pe drum spre Emaus şi discutau, «s-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei», fără a fi recunoscut” (E.A. Panaitescu). “Auerbach (în Mimesis) aminteşte că expresia stilistică et ecce = şi iată, aşa frecventă în textul biblic, fireşte că nu Dante a introdus-o «în stilul ilustru», dar că «ar trebui să fie limpede că el a folosit-o într-un mod mai radical decît oricine altcineva, în Evul Mediu»” (T. Di Salvo).

Pg_XXI_2

«ne-a apărut o umbră şi-n urma noastră venea, care ne feream picioarele de mulţimea zăcîndă; n-am văzut-o pînă ce n-a grăit, zicînd: ‘Fraţii mei, Domnul vă dea pacea’. Noi ne-am întors pe dată, iar Virgiliu i-a răspuns cu semnul potrivit» (v. 10-15). Cei doi pelerini se fereau de mulţimea penitenţilor răsfiraţi pe jos şi nu l-au văzut pe noul venit. Acesta i-a salutat cu blîndeţe, iar Virgiliu i-a răspuns. “Cele două imagini – cea profană (naşterea soarelui şi a lunii în insula Delos) şi cea sacră (renaşterea mîntuitorului spre bucuria celor umili) sînt concepute ca fiind complementare una faţă de cealaltă şi totodată în raport de subordonare a celei dintîi faţă de a doua (…). Şi, în timp ce introduc solemn evenimentul miraculos al eliberării unui suflet din lanţurile penitenţei, la sfîrşitul cîntului XX, conduc într-un crescendo simfonic la evocarea lui Cristos înviat şi apărut miraculos, pe baza mărturiei lui Luca (…) în faţa a doi învăţăcei care, nu altfel decît Dante şi Virgiliu, erau călători” (E.A. Panaitescu). “Precizia analogiei este ca de obicei extraordinară. Şi Isus i-a ajuns din urmă pe învăţăcei, şi ei erau doi, dar mai ales la fel de mare este aureola de surpriză şi miracol ce înconjoară figura celui ce apare” (Chiavacci Leonardi). “Domnul vă dea pacea: este salutul lui Isus înviat, către învăţăcei (pax vobis), în pasajul citat şi în altele (cf. Ioan 20, 19 şi 26)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_3

«Apoi a început: ‘În fericitul sfat să te-aşeze împăcat acea dreaptă curte, care pe mine mă respinge în veşnicul surghiun’. ‘Cum!’ a spus el, pe cînd noi mergeam de zor: ‘dacă voi sînteţi umbre pe care Domnul nu vă socoate demne să urcaţi, cine v-a adus aşa departe pe treptele sale?’» (v. 16-21). Virgiliu, ca răspuns la salut, îi urează duhului împăcarea de care el însuşi nu poate avea parte, fiind exilat în Infern. Celălalt se miră că umbrele păcătoase şi-au putut deschide drumul prin Purgatoriu. “Blînde, melancolice, resemnate ca niciodată pînă atunci, decît în vreo sugestie adresată lui Dante, aceste cuvinte ale lui Virgiliu, îndreptate spre un suflet deja pornit pe calea mîntuirii eterne, scot în mod deosebit la lumină sentimentul personajului Virgiliu şi măreţia lui umană, generozitatea, înalta sa melancolie de exclus de la fericirea cerească. Şi în faptul că a închipuit personajul Staţiu, de a fi făcut din Staţiu, admiratorul lui Virgiliu, căruia recunoaşte că îi datorează totul, un poet inferior lui Virgiliu, care l-a condus pe calea artei şi pe cea a mîntuirii, pe cel care într-un fel trebuie să-i urmeze lui Virgiliu, Dante arată nu doar devotament, omagiu, recunoştinţă, ci afecţiune şi iubire cum poate că nici un umanist n-a avut faţă de poetul latin. Virgiliu apare ca om, în ce priveşte virtuţile sale, ca într-adevăr cel mai mare” (Gallardo). “Staţiu este un suflet liber, hărăzit cerului; dar felul său de-a vorbi este încă foarte omenesc; chiar acesta este la el momentul cel mai adevărat şi liber uman, desprins deja din păcat, dar încă nu «fericit». Este rîndul lui Staţiu să rămînă uimit” (Gallardo). “Gallardo surprinde foarte bine nota constantă care va însoţi toate manifestările acestui suflet aflat deja în pragul fericirii eterne: o recucerită naivitate şi simplitate a sentimentelor, o fericită predispoziţie către entuziasm, ca şi către uimire, împreună cu o uitare aparent crudă – faţă de Virgiliu – a ceea ce poate reprezenta pentru alţii imaginea păcatului, un destin nefericit (ca acela al autorului Eneidei, care nu pentru fapte care să-i poată fi imputate ajunge lipsit pentru totdeauna de fericirea cerească), durerea, drept care s-a putut vorbi de o «amabilitate egoistă» (Galleti), care s-ar degaja din vorbirea acestui duh. Faţă de această ultimă interpretare se poate obiecta că deja Staţiu se găseşte în condiţia la care se referă Beatrice în cîntul II al Infernului (v. 91-93): Eu sînt făcută de Dumnezeu, semnul milei sale, în aşa măsură că mizeria voastră nu mă atinge, nici flacăra acestui incendiu nu mă arde. Cu alte cuvinte Staţiu, limitîndu-se la starea unei perfecte inocenţe, nu poate decît de la distanţă, din condiţia celui care se trezeşte din vis, să aibă percepţia reală a păcatului şi a durerii. Vom vedea că starea sa sufletească faţă de Virgiliu va fi de adeziune entuziastă; ba chiar, în izbucnirea de recunoştinţă care se va manifesta necontrolat faţă de autorul Eneidei – izbucnire ce va coincide la el, în dobîndirea inocenţei, cu bucuria pentru eliberarea sa din păcat –, Staţiu ne va apărea ca orbit de prea multă lumină, renăscut naiv şi pur, fără bănuieli faţă de umbrele pe care păcatul le răspîndeşte pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese

Advertisements