Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXI_4

«Şi învăţătorul meu: ‘Dacă te uiţi la semnele pe care acesta le poartă şi pe care îngerul le-a cioplit, vezi limpede că-i sortit a sta printre cei buni. Dar fiindcă aceea care toarce zi şi noapte încă nu i-a tors de tot fuiorul, pe care Clotho îl dă oricui în jurul furcii» (v. 22-27). Virgiliu îl îndeamnă pe noul venit să privească literele P întipărite pe fruntea lui Dante cu vîrful spadei. Apoi îi atrage atenţia că acesta n-a murit. “Îngerul le-a cioplit: se referă la actul prin care, în faţa porţii Purgatoriului, îngerul portar a desenat pe fruntea pelerinului şapte litere P. Dar nu vom şti niciodată dacă gestul îngerului reprezintă un obicei, repetat cu toţi penitenţii, sau se aplică doar la Dante” (T. Di Salvo). “Afirmaţia că Dante e încă viu este făcută în termenii cunoscutului mit al Parcelor, dintre care cea mai tînără, Clotho, aşază şi răsuceşte pe furcă, la naşterea oricărui om, firul ce simbolizează viaţa, fir pe care apoi a doua Parcă, Lachesis, îl deapănă, pînă cînd a treia, Atropos, îi aplică tăietura ce marchează momentul morţii” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXI_5

«sufletul său, care cu tine şi cu mine-i frate, venind în sus, nu putea să umble singur, căci nu zăreşte ca noi. La care-am fost scos din groapa largă a Infernului spre a-l conduce şi-l voi conduce încă, pînă unde şcoala mea îl va putea duce» (v. 28-33). Sufletul omului viu avea nevoie de-o călăuză prin lumea de apoi. În acest scop a fost solicitat Virgiliu să iasă din Limb, la marginea Infernului, pentru a-l ajuta cu lumina inteligenţei sale pe călător. “Nu zăreşte ca noi: pentru că, unit cu trupul, nu vede aşa cum vedem noi, spirite pure, adică intelectul său nu are aceeaşi limpezime de percepţie a adevărului, pentru că este împiedicat de fîşia trupului” (Chiavacci Leonardi). “Pînă unde şcoala mea îl va putea duce: atît cît îl va putea însoţi priceperea. Adică pînă unde ajunge raţiunea, pînă la împlinirea omului după natură, realizată în Paradisul Pămîntesc, cum se spune limpede în Monarhia III, XV, 7-8. Şi într-adevăr Virgiliu îl va însoţi pe Dante pînă în Eden, unde îl va lăsa pe seama liberului arbitru şi perfect stăpîn pe sine însuşi (XXVII, 130-142)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_6

«Dar spune-mi, de ştii, de ce s-a cutremurat aşa muntele adineaori şi de ce toţi pe o voce au strigat, din vîrf şi pînă la picioarele lui scăldate de ape’. Aşa bine-a nimerit, întrebînd, prin urechile de ac ale dorinţei mele, că doar cu speranţa deja setea mi s-a mai potolit» (v. 34-39). După ce Virgiliu a oferit explicaţiile solicitate în legătură cu ei doi, a cerut la rîndul său lămuriri despre cutremurul înfricoşător şi imnul de slavă care s-a auzit în Purgatoriu. Întrebările călăuzei vin tocmai în direcţia marii curiozităţi încă nesatisfăcute a lui Dante însuşi. “Nu e prima dată cînd în Purgatoriu poetul remarcă şi atrage atenţia cititorului asupra modului de-a fi şi de-a se comporta al sufletelor, ca un cor disciplinat faţă de o voinţă conducătoare: este noua condiţie morală şi psihologică pe care o creează situaţia, atît de diferită de conotaţia individualistă, egocentrică, a sufletelor din Infern” (T. Di Salvo). “Orice lucru, orice fenomen, mai ales dacă este neobişnuit pentru lumea omenească, dacă pare să se înscrie în ordinea providenţială, îi dă sufletului poetului simţul unei cuceriri şi al unei posesiuni – raţionale şi morale – definitive: peste parţialitatea adevărurilor şi a cuceririlor intelectuale pămînteşti şi peste umbra îndoielii şi a provizoratului şi a insuficienţei, pe care acele cuceriri o cuprind, se înalţă sensul lucrurilor definitive şi sigure: Dumnezeu devine bucurie intelectuală şi odihnă morală. Nu întîmplător această primă parte a cîntului (1-39) începe cu menţiunea la «setea naturală», care nu se satură decît cu apa adevărului comunicat şi revelat de Dumnezeu prin harul său, şi se termină cu terţina în care intensitatea cunoaşterii este indicată fericit prin imaginea urechii de ac a dorinţei şi mai ales cu bucuria dată de speranţa cunoaşterii, care deja «potoleşte» setea” (M. Sansone).

Museo_Grosseto_2

Advertisements