Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXI_10

«Dovadă că-i curat e doar voinţa care, de tot liberă să-şi mute sălaşul, sufletul îl surprinde şi cu dorinţa îl fericeşte. El vrea şi mai repede, dar nu-l lasă talentul, pe care divina justiţie, împotriva voinţei, ca pe vremea păcătuirii, îl pune ca tortură» (v. 61-66). Voinţa duhului penitent este cea care simte şi înţelege că s-a încheiat purificarea. Îşi dă seama şi i-o semnalează sufletului, pe care-l uimeşte. Voinţa sufletească de ascensiune în Paradis se confruntă cu voinţa de purificare (talentul), ce ţine legat duhul în expierea din Purgatoriu. “Să notăm profunzimea ideii exprimate aici şi stilul fericit şi puternic prin care este formulată: nici o solicitare şi nici un semn exterior nu previn sufletul de eliberarea sa, ci doar însăşi voinţa sa, care dintr-o dată se recunoaşte liberă, ne mai reţinută în aspiraţia ei de-a urca la Dumnezeu. De tot liberă şi surprinde redau cu mare forţă această uşurinţă a libertăţii, pe neaşteptate conştientă de sine însăşi, precum şi uimirea stîrnită de acea condiţie, cu totul nouă pentru sufletul omenesc” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXI_11

«Şi eu, care-am zăcut în această durere cinci sute de ani şi mai mult, doar acum am simţit libera voinţă spre ţinutul mai bun» (v. 67-69). Cel care le vorbeşte îşi destăinuie îndelunga sa ispăşire în Purgatoriu, înainte de eliberarea sufletului său pentru ascensiunea spre Paradis. “Conceptul care se află la baza acestei ţesături psihologice se află la Sfîntul Toma, care distinge între voinţa absolută şi voinţa relativă sau condiţionată (pe ultima Dante o numeşte talent). Această voinţă sau talent se află, aparent, în contrast cu voinţa absolută, care împinge sufletul să tindă spre Dumnezeu, fără limitări sau frîne, cu un impuls total şi absolut. Doar că sufletul, întrucît a păcătuit, se simte blocat, condiţionat, trebuie să cadă de acord cu talentul, cu forţa interioară care se opune voinţei absolute şi-l obligă pe acesta la ispăşire. Dar în fond contrastul nu există: sufletul care ispăşeşte ştie (şi prin urmare acceptă legea cu o convingere ascunsă) că doar pe această cale îşi va putea realiza dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, îşi va putea împlini pe deplin voinţa absolută de a merge în Paradis. De aici coexistenţa, în conştiinţa sufletească, a unui dublu registru sentimental: pe de o parte suferinţa, care însoţeşte martiriul, durerea ispăşirii, pe de altă parte bucuria, care derivă din siguranţa dată de faptul că la sfîrşit se află libertatea absolută, care e Dumnezeu. «Talentul, care a fost odinioară cauza greşelii, devine, în echivalenţa Purgatoriului, instrumentul pentru realizarea voinţei drepte a lui Dumnezeu» (Sapegno)” (T. Di Salvo).

Pg_XXI_12

«De aceea ai simţit cutremurul şi spiritele pioase de pe munte le-ai auzit înălţînd laude acelui Domn, ca degrabă sus să le trimită’. Aşa ne-a zis; şi precum te bucuri că bei cu cît e setea mai mare, n-aş şti să spun ce mult mi-a priit» (v. 70-75). Cutremurul care i-a înspăimîntat pe Dante şi Virgiliu s-a datorat bucuriei stîrnite de eliberarea din Purgatoriu a sufletului care acum le vorbeşte. Explicaţiile primite l-au bucurat pe Dante, la fel cum apa băută ne desfată cu atît mai mult, cu cît mai intensă era setea de care am suferit. “Tonul răspunsului lui Dante – rapid şi esenţial, chiar dacă păstrăm fidelitatea metaforei sete-băutură, care străbate această primă parte a cîntului, unde se vorbeşte despre nişte intelectuali – este mai viu, mai elocvent decît discursul lung şi elaborat al lui Staţiu” (T. Di Salvo).

Museo_Grosseto_3

Advertisements