Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXI_16

«Aşa dulce mi-a fost spiritul vocii că, tuluzan, m-a atras Roma, unde-am meritat tîmplele împodobite cu mirt. Staţiu încă îmi spune lumea dincolo: am cîntat de Teba şi-apoi de marele Ahile; dar am căzut pe drum cu a doua povară» (v. 88-93). Deşi născut la Toulouse, poetul s-a mutat la Roma, unde a fost premiat pentru abilitatea sa. S-a numit Staţiu şi-a descris războiul teban precum şi faptele lui Ahile, dar ultima sa operă a rămas neterminată. “Duhul, după ce-a vorbit îndelung, îşi dezvăluie în sfîrşit identitatea: este vorba de Publius Papinius Statius, poet latin, născut în jurul anului 50 d.C. la Napoli, unde a murit spre sfîrşitul secolului. Dante îl consideră tuluzan confundîndu-l, ca toţi intelectualii medievali, cu Lucius Statius Ursulus, un cunoscut retor care a trăit pe vremea lui Nero şi s-a născut la Toulouse, în Galia: confuzia datează încă din vremea scriitorilor latini creştini Sfîntul Ieronim şi Fulgentius. Staţiu, considerat în Evul Mediu ca unul dintre cei mai mari poeţi epici după Virgiliu, este autorul a două poeme: Tebaida, în douăsprezece cărţi ca şi Eneida, care vorbeşte despre întîmplările războiului celor şapte împotriva Tebei (vezi v. 92) şi Ahileida, întreruptă la a doua carte (vezi v. 92-93), care cîntă vitejiile lui Ahile. O a treia operă a lui Staţiu, Silvae, nu era cunoscută de Dante, căci a fost descoperită doar în secolul al XV-lea de umanistul Poggio Bracciolini. În De Vulgari Eloquentia II, 6, Dante îl plasează pe Staţiu alături de Virgiliu, Ovidiu şi Lucan, printre poeţii din care să ne inspirăm ca maeştri. De la moartea sa şi pînă în 1300, Staţiu a stat în Purgatoriu 12 secole, dintre care peste cinci în cercul zgîrciţilor şi al risipitorilor, după ce-a fost peste patru secole în cel al leneşilor (cf. Purgatoriu XXII, 92-93), iar restul vremii în Antipurgatoriu sau pe primele cornişe” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXI_17

«Sămînţă a focului meu au fost scînteile, ce m-au încălzit, din flacăra divină de la care s-au aprins peste o mie; zic de Eneida, ce mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd: fără ea n-am zugrăvit nici negru sub unghie» (v. 94-99). Poezia lui Staţiu a fost inspirată de scînteile provenite din Eneida, capodopera lui Virgiliu. “În expresia mi-a fost mamă şi mi-a fost doică versificînd culminează entuziasta recunoaştere de gratitudine, îndreptată de Staţiu către autorul «său». Notăm aici ponderea gerunziului versificînd, folosit cu funcţia de participiu prezent. Versificînd are aici sensul «în actul creării de versuri», dar elementul subiectiv a dispărut: actul poetic – al poeziei în timpul creării sale – este conceput ca fiind de sine stătător, dobîndind astfel o densitate de implicaţii şi conotaţii pe care un discurs mai banal le-ar fi trădat” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXI_18

«Şi pentru a fi trăit dincolo cînd a trăit Virgiliu, aş mai sta un drum de soare peste cîte sînt silit să ispăşesc» (v. 100-102). Admiraţia lui Staţiu pentru modelul său e atît de mare încît ar mai aştepta un an în Purgatoriu, de-ar putea trăi pe vremea lui Virgiliu spre a-l cunoaşte personal. “Şi Purgatoriul este un loc de exil, iar sufletul care trebuie să stea acolo îşi dă seama că este exilat, cunoaşte neliniştile, suferinţele legate de condiţia unui exclus” (T. Di Salvo). “Întregul discurs al duhului este mai mult al unui poet decît al unui sfînt şi se rezolvă într-o exaltare extremă a poeziei – numele care mai mult durează şi mai mult onorează –, dictată de un puternic sentiment preumanist” (N. Sapegno).

Camposanto_Pisa

Advertisements