Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (5)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_Chantilly

Pg_XXII_15

«Mi s-au descoperit apoi aşa de sfinţi că atunci cînd Domiţian i-a năpăstuit, lacrimile mele s-au unit cu plînsul lor; şi cît am mai stat dincolo, i-am ajutat, iar purtările lor curate m-au împins la dispreţ către orice altă sectă» (v. 82-87). Evlavia creştinilor l-a determinat pe Staţiu să-i compătimească sincer, în timpul persecuţiilor suferite sub împăratul Domiţian. De-a lungul vieţii sale, a rămas fidel noii credinţe şi n-a aderat la nici o altă grupare. “Domiţian a fost împărat între 81 şi 96 d.C. Primii scriitori creştini îi atribuie o persecuţie sălbatică (a doua după a lui Nero), despre care însă nu vorbesc deloc sursele istorice păgîne” (E.A. Panaitescu). “Sectă avea şi un sens pozitiv: şcoală, curent ideologic, grup filosofic, constituit din oameni care urmau un maestru” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_16

«Şi înainte de a-i duce pe greci la apele Tebei cu poezia mea, m-am botezat; însă de frică am fost creştin ascuns, multă vreme arătîndu-mă păgîn; şi pentru această şovăire al patrulea cerc l-am înconjurat peste patru veacuri» (v. 88-93). Înainte de compunerea Tebaidei, poetul s-a creştinat. Dar pentru a evita persecuţiile, şi-a ţinut ascunsă convertirea. Laşitatea aceea i-a atras pedeapsa din Purgatoriu pentru lîncezeală, pentru amînarea profesării binelui. “Staţiu face aluzie la cartea a IX-a din Tebaida, unde descrie sosirea armatei greceşti, conduse de Adrastus, pe malul rîurilor Ismenos şi Asopos, care curg lîngă Teba” (E.A. Panaitescu). “Nu avem nici o informaţie despre convertirea efectivă a lui Staţiu. În schimb este atestată istoric existenţa, la începuturile creştinismului, a creştinilor «ascunşi», care erau acceptaţi de comunitate, dar cărora li se permitea din diverse motive să-şi tăinuiască adeziunea la credinţă. Uneori ei erau astfel mai utili comunităţii” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_17

«Tu, aşadar, care mi-ai ridicat vălul ce-mi ascundea tot binele de care-ţi zic, pînă mai avem timp de urcat, spune-mi unde-s bătrînul nostru Terenţiu, Cecil şi Plaut şi Varius, dacă ştii: spune-mi de-s damnaţi şi-n care loc’» (v. 94-99). Virgiliu a provocat revelaţia din sufletul lui Staţiu şi nu numai că i-a influenţat calea poetică, ci l-a determinat să adere la calea creştină. În continuare învăţăcelul din Purgatoriu îi cere veşti maestrului său despre alţi colegi în ale artei poetice. “Staţiu îi solicită informaţii lui Virgiliu despre cîţiva poeţi latini: Publius Terentius Afer (195-159 î.C.), bătrîn faţă de Staţiu, este alături de Titus Macius Plautus (254-184 î.C.) autorul a douăzeci de comedii, unul dintre cei mai mari poeţi comici latini din perioada arhaică; împreună cu Terenţiu şi Plaut mai sînt numiţi Cecilius Statius, un alt poet comic latin, de la care nu ne-a rămas nimic, mort în 168 î.C., şi un Varius, care aproape sigur este poetul epic şi tragic Lucius Varius Rufus, contemporan şi prieten al lui Horaţiu şi Virgiliu, a cărui ediţie postumă şi neîncheiată a Eneidei a îngrijit-o. Despre el vorbeşte Horaţiu în Ars poetica (v. 53-54), într-un pasaj cunoscut lui Dante, unde lui Cecil şi Plaut le sînt opuşi poeţii contemporani Virgiliu şi Varius” (E.A. Panaitescu). “Este vorba de scriitori şi poeţi ce constituie biblioteca ideală a unui intelectual din secolul al XIII-lea: apar acolo şi greci, cu toate că operele lor erau citite în traduceri, adesea mai cunoscute prin comentariile scriitorilor latini decît originalele. Dar unii şi ceilalţi compun tabloul medieval al clasicismului, care trebuie plasat alături de lista de nume citate în Limb şi ca o completare a lor: unele dintre ele, în ziua de azi, şi-au confirmat prestigiul” (T. Di Salvo). “În ce priveşte motivaţiile psihologice ale acestei întrebări adresate de Staţiu «autorului său» şi autorului convertirii sale (…), observaţii foarte valide şi pătrunzătoare au fost făcute de Porena: «Prin dezvăluirea lui Staţiu privind originea virgiliană a creştinismului său, apoteoza lui Virgiliu s-a realizat. Virgiliu nu s-a mîntuit, dar a fost autorul mîntuirii, nu se află în Paradis, dar a deschis calea spre Paradis, nu l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar l-a făcut cunoscut altora. Pe măsură ce se împlineşte apoteoza, se împlineşte şi tragedia. Este desigur o foarte nobilă mîngîiere să fi dus torţa care le-a luminat altor suflete calea Adevărului; dar, pe de altă parte, este o teribilă amărăciune să fi avut în mîini acea torţă, şi printr-o ciudată orbire să n-o fi văzut!… Simte oare Dante întreaga poezie profundă şi, aş spune, îngrozitoare a acelei situaţii»?” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_2

Advertisements