Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXII_21

«cînd călăuza mea: ‘Cred că spre gol trebuie să ne-ntoarcem coasta dreaptă, ocolind muntele cum obişnuiam’. Astfel deprinderea ne-a fost acolo-nvăţătură şi-am pornit la drum cu mai puţină teamă, prin învoirea celuilalt suflet vrednic» (v. 121-126). Virgiliu, bizuindu-se pe experienţa sa anterioară, le-a propus celorlalţi să înainteze tot spre dreapta, pe noua cornişă. Avînd şi acordul lui Staţiu, cei trei îşi reiau drumul. “Trebuie să ne bazăm pe experienţa noastră precedentă şi, în mod intuitiv, să urmăm direcţia alteori acceptată, prin urmare să mergem la dreapta. Dar Virgiliu nu ştie cu precizie: misiunea lui de călăuză continuă să arate linii de nesiguranţă şi uimire” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_22

«Ei mergeau înainte, iar eu singur în urmă şi le ascultam vorbele, care mă învăţau tainele poeziei» (v. 127-129). Poeţii antici umblau în faţă şi, vorbind între ei despre tainele artei, îi ofereau astfel ucenicului Dante învăţături importante. “Mergea singur şi în urmă, ca semn de respect: dar între timp se străduia să înregistreze, să memoreze ceea ce i se explica în mod indirect de către doi maeştri atît de mari, într-o ocazie care nu se va mai repeta niciodată” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_23

«Dar îndată ne-a curmat vorbele dulci un copac, ce l-am găsit în mijlocul potecii, cu fructe la miros suave şi bune; şi cum bradul se strînge-n sus din creangă-n creangă, aşa acela-n jos, cred eu, pentru ca nimeni să nu se suie. Pe partea unde drumul ne era închis, cădea de pe stînca înaltă şuvoi de apă limpede şi se răspîndea pe frunzele de sus» (v. 130-138). În scurtă vreme s-au pomenit cu un copac în mijlocul drumului. Semăna cu un brad răsturnat, fiindcă avea crengile mai scurte jos, iar cele lungi tot mai sus. Copacul era încărcat de fructe aromate şi gustoase, iar un izvor cristalin îi stropea frunzele la vîrf. “La ieşirea din cerc, Dante va observa mai apoi un alt copac (cf. cîntul XXIV, 103-104; 116-117), răsărit din cel al cunoaşterii binelui şi răului, aşezat de Dumnezeu în Paradisul Pămîntesc (cf. Geneza 2, 9). S-a discutat despre semnificaţia alegorică a copacului care apare aici, dar se pare că ambii copaci, plasaţi de Dante pe cornişa lacomilor, au simplul rost de-a stîrni foamea şi setea fizică în suflete, ca tortură şi îndreptare (cf. cîntul XXIII, 61-69)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_2

Advertisements