Prietenul jigărit (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXIII_13

«De-a bea şi de-a mînca ne cresc dorinţa parfumul ce iese din fructe şi stropii ce se-ntind sus pe verdeaţă. Şi nu doar o dată, rotindu-ne prin locul acesta, ni se reînnoieşte chinul: zic chin, şi-ar trebui să spun plăcere» (v. 67-72). Foamea şi setea penitenţilor se amplifică, de fiecare dată cînd revin, de-a lungul cercului, la locul ispititor. Ei simt totodată suferinţă (pentru pofta de mîncare în veci nepotolită) şi bucurie (la gîndul viitoarei mîntuiri). “Un aspect original, parfumul, în comparaţie cu mitul lui Tantal. Nici măcar Biblia nu vorbeşte de aroma fructelor fatale din Eden. Acest detaliu dantesc, ca element sensibil de echivalenţă pentru păcat, e de un deosebit rafinament. Aparenţa părea prea imaterială: mirosul este deja un fel de materializare, dar prin sugestie… Mirosul stă aşa-zicînd la jumătatea drumului între văz şi gust. Este mai potrivit să transmită «virtutea» divină, care «din fructe şi stropi» îi descărnează pe lacomi” (A. Jenni).

Pg_XXIII_14

«fiindcă acel dor ne duce la copaci, care l-a împins pe Cristos a spune bucuros ‘Eli’, cînd ne-a mîntuit cu sîngele său’. Şi eu către el: ‘Forese, din ziua cînd te-ai mutat din lume spre viaţă mai bună n-au trecut cinci ani pînă azi» (v. 73-78). Păcătoşii îşi acceptă suferinţa, cu aceeaşi seninătate cu care şi-a acceptat Cristos moartea. Dante se miră că, la aşa scurt timp după ce-a murit, prietenul său a ajuns deja atît de sus pe treptele Purgatoriului, a avansat atît de mult pe calea purificării. “Alăturarea pedeapsă-bucurie este o figură retorică justificată de conceptul creştin că suferinţa devenită instrument de perfecţionare şi acceptată ca semn al alegerii divine se transformă în consolare şi satisfacţie. Dar durerea rămîne obiectiv durere, provoacă diverse chinuri, iar bucuria pentru cel ce suferă stă doar în speranţa că, în viitor, penitentul va fi eliberat de păcat” (T. Di Salvo). “Cristos pe cruce, în clipa supremă, cuprins de nelinişte a ajuns să strige: «Eli, Eli, lamma sabachtani?»: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)” (E.A. Panaitescu). “Imaginea în realismul său nu are nimic macabru: tot ce se referă la patimile lui Isus devine la Dante mereu element de sublimare religioasă, e transfigurat, nu are de fapt nici o accentuare coloristică. Mai curînd imaginea dantescă este cea a lui Isus care atîrnă pe cruce şi din coasta străpunsă picură sîngele: cum a putut de atîtea ori să vadă poetul pe crucifixele pictate sau sculptate din vremea sa. Imaginea este aşadar mai curînd figurativă, decît încărcată de efecte sentimentale” (T. Di Salvo).

Pg_XXIII_15

«Dacă mai repede-ai pierdut puterea de-a păcătui, decît a venit clipa durerii bune, care cu Dumnezeu iar ne uneşte, cum de-ai ajuns deja aici sus? Credeam că te găsesc mai jos, unde timpul prin timp se plăteşte’» (v. 79-84). Călătorul se miră că Forese, care s-a căit de păcatele lui doar în apropierea morţii, a ajuns totuşi aşa departe în ascensiunea sa purificatoare. “Dante credea că-l întîlneşte pe prietenul Forese în Antipurgatoriu, printre neglijenţi, care trebuie să-şi amîne ispăşirea atîta timp cît şi-au amînat căinţa (cf. Purgatoriu IV, 130-135; XI, 127-132)” (E.A. Panaitescu). “Forese, din ziua cînd…: după ce s-a încheiat explicaţia, dialogul revine la tonul conversaţiei private; şi cu o dulce familiaritate răsună aici, la începutul replicii, numele prietenului. Acest debut afectuos, cu toată terţina următoare, este unul dintre pasajele cele mai admirabile din Comedie, întrucît cuvintele din vorbirea cotidiană se dispun în endecasilab ca în matricea lor naturală, fără nici o modificare. Este rezultatul unei arte mature şi profunde, prin care versul şi terţina devin aproape suflul însuşi al exprimării, iar naturaleţea obţinută reflectă spontaneitatea relaţiei de la prieten la prieten” (Chiavacci Leonardi).

forese

Advertisements