Despre Dolce Stil Novo (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXIV_7

«El mormăia; şi nu ştiu ce ‘Gentucca’ auzeam acolo pe unde el simţea cum rana justiţiei îl arde. ‘Vai, suflete’, am zis eu, ‘ce pari aşa dornic de a-mi vorbi, fă astfel încît să te pricep, pe tine şi pe mine cu vorba ta ne potoleşte’» (v. 37-42). Poetul din Lucca şoptea ceva neînţeles pe gură, acolo unde mai mult suferea de sete, dar se pricepea numai cuvîntul “Gentucca”. Dante l-a rugat să fie mai limpede în ce anume vrea să-i spună. “Primii comentatori, printre care Boccaccio, au considerat Gentucca nu un nume propriu, ci un termen peiorativ, cu sensul aproximativ «lume de nimic», «oameni mărunţi», bazîndu-se pe judecata negativă a lui Dante mereu exprimată la adresa celor din Lucca (cf. Infern XXI, 41-42). Doar într-o a doua etapă, în baza unei sugestii a lui Buti, comentatorii s-au gîndit la un nume de femeie şi s-a afirmat că Dante s-ar fi îndrăgostit de ea, pe cînd se afla la Lucca. Există într-adevăr un document lucchez din 1317, care vorbeşte de Gentucca Morla, măritată cu un anume Bonaccorso Fondora. Totuşi versurile 43-45 nu ne permit să ne gîndim la o iubire propriu-zisă, ci la un sentiment de recunoştinţă, pe care în acest moment Poetul îl exprimă faţă de bunăvoinţa şi prietenia cu care această femeie l-ar fi primit în timpul şederii lui la Lucca, în jurul anului 1306, pe cînd Poetul era oaspetele lui Moroello Malaspina, sau cîţiva ani mai tîrziu” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXIV_8

«‘S-a născut femeie şi încă nu poartă văl’, a început el, ‘care-ţi va face plăcută cetatea mea, oricît e de hulită. Te vei duce cu-această prevestire: de-n mormăiala mea te-ai înşelat, te-or lumina apoi faptele drepte» (v. 43-48). Bonagiunta îi prevesteşte lui Dante că o femeie, încă nemăritată, îl va trata cu bunăvoinţă în cetatea Lucca. Iar detaliile îi vor fi apoi lămurite în viitor. “Vălul era obligatoriu pentru femeile măritate” (T. Di Salvo). “Bonagiunta mormăia ca îndemnat de o forţă interioară de predicţie, cum se considera că li se întîmplă profeţilor şi clarvăzătorilor, care pe neaşteptate erau cuprinşi de o putere ce-i obliga să pronunţe cuvinte mai întîi murmurate confuz şi apoi strigate, pronunţate limpede. Profeţia lui Bonagiunta se adaugă la cele despre exilul poetului: o etapă de surghiun va fi şi la Lucca, unde amărăciunea vieţii îi va fi atenuată de politeţea vioaie arătată de Gentucca” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_9

«Dar spune-mi de-l văd aici pe cel ce-a făcut rimele noi, începînd cu Doamne ce înţelegeţi iubirea’. Şi eu către el: ‘Sînt unul care, cînd Amor mă inspiră, notez, şi cum îmi dictează pe dinăuntru spun apoi’» (v. 49-54). Poetul lucchez se interesează dacă stă de vorbă tocmai cu autorul unei celebre canţone. Dante admite că îşi compune poeziile sub inspiraţia sufletească a iubirii. “Pe un poet ca Bonagiunta, încă legat de tehnica liricii provensale (născută adesea fără inspiraţie şi construită pe modele devenite canonice, cu un stil obscur şi complex, deşi elegant), nu putea să nu-l intereseze întîlnirea cu cel care, în schimb, de acele modalităţi s-a desprins pentru a crea o nouă lume poetică şi un nou stil: aceasta se realiza prin compoziţiile din Vita Nova şi mai ales prin crearea grupului de rime de iubire în lauda Beatricei, dintre care prima e tocmai Doamne ce înţelegeţi iubirea. Poetul scrie următoarele despre această canţonă: «limba mea a grăit ca mişcată de la sine şi-a spus: Doamne ce înţelegeţi iubirea (Vita Nova XIX)” (E.A. Panaitescu). “După ce primul vers al canţonei Doamne ce înţelegeţi iubirea a precizat subiectul noii poezii – cel al iubirii (cu o semnificaţie ce o depăşeşte pe aceea strict erotică a precedentei poezii, pentru a se desfăşura pe un plan moral-religios) – Dante vrea să sublinieze caracterul inspiraţiei, care trebuie să se nască doar din suflet (şi nu din regulile acceptate de o şcoală poetică, aşa cum adesea se petrecea în poezia provensală), avînd ca singură călăuză iubirea: astfel este implicată întreaga experienţă intimă a unui poet, precum şi capacitatea sa de a găsi o formă expresivă adecvată pentru profunzimea materiei” (E.A. Panaitescu). “Parcă Dante ar vrea să spună că noutatea poeziei lui constă în oglindirea cu fidelitate a sentimentului: el scrie ceea ce-i dictează inima; adică frumuseţea poeziei sale ar consta în sinceritatea şi puterea simţirii, nu în orientarea ei literară şi nici în substanţa gîndirii sale, sau în eficienţa îndemînării ei. Dar acest mod de a înţelege terţina este greşit. Virgiliu nu este pentru Dante un mare poet fiindcă îşi exprimă iubirea, durerea etc., ci fiindcă este un maestru al vieţii. Pe de altă parte, Dante ne spune de mai multe ori că poezia include două momente: inspiraţia şi studiul. Nici pomeneală de scrierea sub inspiraţia directă a inimii! Ea este necesară: dar trebuie de asemeni ca poetul să mediteze îndelung, să-i studieze pe poeţii precedenţi, să lucreze fără osteneală, pentru ca poezia să fie cu adevărat înaltă. Şi atunci ce înseamnă această terţină? În primul rînd, Dante se referă aici nu la poezie în general, ci în special la cea de dragoste: la cea care vorbeşte despre sentimentul omului care scrie şi la cea care discută teoretic, cum făceau adesea stilnoviştii, despre natura iubirii, felul în care se naşte, se dezvoltă, se comunică: cea care e, aşadar, o poezie psihologică şi filosofică, doctrinară, cum se spune de obicei. Ei bine, prima noutate, adusă aici odinioară de Guinizzelli, se referea tocmai la o doctrină filosofică, în cîteva cuvinte constînd în următoarele aspecte: sufletul omului elevat, nobil, conform sensului pe care-l acordăm acestui cuvînt, are în sine virtutea, capacitatea de a se înălţa, de a deveni mai bun: dar această virtute rămîne inertă, nu se pune în mişcare, nu acţionează pînă cînd un impuls n-o activează. Impulsul respectiv este iubirea. Omul devine cu adevărat virtuos în clipa cînd se îndrăgosteşte: atunci se declanşează în el dorinţa… de a se contopi cu Dumnezeu. Femeia este aşadar intermediara, de care se slujeşte Dumnezeu pentru a-i chema pe oameni la sine… Aceasta este noutatea lansată de poezia lui Guinizzelli, dar în cadrul ei Dante, cu canţona amintită de Bonagiunta, a iniţiat altceva. Iubirea poate fi cîntată în două feluri diferite. Mai întîi ca sentiment individual: poetul reprezintă bucuria pe care aceasta i-o transmite, durerile pe care i le provoacă, prin reciprocitate sau nu, prin apropierea sau depărtarea femeii iubite şi aşa mai departe; şi de asemeni întîmplările externe ale acestei iubiri, tulburările, speranţele, rătăcirile pe care le stîrneşte. Şi astfel au cîntat-o stilnoviştii, precum şi Dante. Dar poetul poate examina iubirea nu ca o întîmplare sentimentală cu doi eroi, el şi ea, ci în esenţa sa intimă, adică nu să reprezinte această întîmplare, ci doar să studieze poetic ce anume se întîmplă în sufletul său, atunci cînd s-a aprins acolo scînteia iubirii, adică să transpună în poezie procesul de elevaţie interioară, care s-a declanşat odată cu iubirea. Aceasta este noutatea adusă de Dante, care începe cu canţona Doamne ce înţelegeţi iubirea şi se încununează în Divina Comedie, care în ansamblul ei ne descrie calea străbătută de un om pentru a-şi recuceri virtutea rătăcită: iar pe calea aceasta este călăuzit de iubire, de Beatrice… În terţina fundamentală, pe care o studiem acum, Dante arată aşadar că el spune apoi, adică exprimă prin intermediul studiului literar, ceea ce Iubirea operează în sufletul său, elevaţia sa intimă: nu zbuciumul unui sentiment, oricît de înalt şi rafinat. Iubirea este pur şi simplu virtute: procesul sentimentului coincide cu procesul scrisului” (U. Bosco).

Miniatura_fiorentina

Advertisements