Suflete scofîlcite (1)

by Laszlo Alexandru

Ascensiunea spre a şaptea cornișă. Teoria generării sufletelor. Soarta duhurilor după moartea trupească. Intrarea călătorilor pe a  şaptea cornișă: desfrînaţii. Focul purificator. Exemple de virtute.

«Era ora la care urcuşul nu putea fi zăgăzuit; căci soarele a lăsat cercul amiezii Taurului şi noaptea Scorpionului: la care, ca omul ce nu poposeşte, ci umblă pe calea sa, orice-i apare-nainte, dacă-l străpunge îndemnul, astfel am intrat noi la strîmtoare, unul după altul pornind pe treptele înguste ce-i înşiră pe drumeţi» (v. 1-9). Călătorii nu-şi mai permiteau să zăbovească pe traseul de ascensiune: soarele depăşise amiaza, în constelaţia Taurului, şi se apropia de noapte, de constelaţia Scorpionului. Cei trei au pornit, în şir indian, pe treptele către ultimul cerc din Purgatoriu. “Cu alte cuvinte: trecuse de ora două după-amiază. Dar Dante trebuie să determine aceste pasaje de timp, această scurgere a orelor, prin recursul la ştiinţa astronomică medievală: alt semn al concepţiei universaliste şi enciclopedice a Evului Mediu. Şi tocmai pentru că într-o asemenea concepţie toate se leagă, se condiţionează într-o serie chiar şi secretă de relaţii, în exprimarea timpului poetul găseşte înregistrarea unei indicaţii religioase. El se mişcă pe un itinerariu fixat de divinitate: călătoria este urmărită şi din înaltul cerurilor, printr-o ordine şi un proiect universal, care prevede referinţe determinate şi precise la mişcarea constelaţiilor: providenţiale, coordonate, acestea şi călătoria poetului” (T. Di Salvo).

«Şi ca puiul de barză ce-şi ridică aripa, din dorul de-a zbura, şi nu-ndrăzneşte să plece din cuib şi jos o lasă» (v. 10-12). Dante ezita să ceară lămuriri de la călăuza lui, aşa cum ezită puiul să-şi ia zborul din cuib. “Imaginea puiului de barză este considerată la unison de critici ca una din cele mai directe şi izbutite, dintre numeroasele care, în Comedie, au ca obiect aspecte ale lumii naturale şi, în acest caz particular, ale lumii animale. Toată poezia ce se desprinde de-aici stă în contradicţia de la baza actelor puiului de barză, ca şi în exprimarea, foarte delicată şi atentă, a acesteia. (…) Scrie Sapegno: «tocmai cînd era pe cale să se lămurească, pe plan raţional, prin declaraţiile lui Virgiliu şi Staţiu, îndoiala intelectuală a lui Dante, de mai multe ori sugerată în paginile precedente… reapare ca o stare sufletească şi ca motiv poetic, cu toată greutatea sa de uimire şi aşteptare trepidantă»” (E.A. Panaitescu).

«aşa eram eu cu voinţa aprinsă şi stinsă de-a întreba, venind pînă la gestul făcut de cel gata să vorbească» (v. 13-15). Curiozitatea îl împinge pe Dante pînă la marginea vorbirii, unde şovăiala îl opreşte. “Îndoiala care s-a cuibărit în mintea lui Dante – despre legătura dintre scofîlcire, dorinţa intensă şi nestăpînită de a mînca şi a bea, şi deplina spiritualitate a duhurilor celor lacomi, cu deducţia consecventă că, tocmai întrucît sînt duhuri, n-ar trebui să simtă setea şi foamea (acestea presupun existenţa unui trup) şi nici n-ar trebui să fie scofîlcite – care părea rezolvată de răspunsurile lui Forese, apare cu toată puterea şi îşi pune amprenta asupra poetului cu o tensiune obsesivă. El ar fi vrut să vorbească imediat, însă fie din discreţie, fie din nesiguranţă, nu îndrăznea să-i întrebe pe cei doi poeţi şi se comporta în această ezitare ca puiul de barză” (T. Di Salvo).