Suflete scofîlcite (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXV_4

«Nu s-a oprit, pe cît de iute ne era mersul, dulcele meu părinte, ci a zis: ‘Sloboade arcul vorbirii, pe care l-ai încordat pînă la vîrful de fier’. Atunci fără grijă mi-am deschis gura şi-am început: ‘Cum poate slăbi acela ce nu-i atins de nevoia hranei?’» (v. 16-21). Fără a se opri, Virgiliu l-a îndemnat să-şi exprime nedumerirea. Dante s-a interesat cum pot răbda de foame duhurile imateriale. “Problema pe care şi-o pune aici Dante şi-au ridicat-o deja unii părinţi ai Bisericii şi teologii dinaintea sa: cum poate sufletul, despărţit de trup, să sufere de chinurile trupeşti provocate de focul din gheena, despre care vorbeşte Evanghelia? Fiindcă nu există nici o îndoială pentru ei că acel foc nu este metaforic, ci real. Problema, în secolul al XIII-lea, a fost discutată, în şcolile teologice, de comentatorii din cartea a patra de Sentinţe a lui Pietro Lombardo… şi toţi marii maeştri ai scolasticii au demonstrat cu acel prilej o mare virtuozitate şi multă doctrină… În Summa contra Gentiles (IV, 90), operă de mai multe ori citată de Dante, Sfîntul Toma afirmă că substanţele incorporale pot suferi de chinurile focului corporal din Infern per modum alligationis cuiusdam (prin intermediul unei oarecare legături), întrucît sînt legate de el, fie aşa cum sufletul este legat de trupul care prinde viaţă, fie aşa cum necromanţii, prin meşteşugurile lor diabolice, leagă sufletele de anumite imagini şi obiecte. Ceea ce pot face necromanţii, poate cu siguranţă să facă şi Dumnezeu” (B. Nardi).

Pg_XXV_5

«‘Dacă ţi-ai aminti cum a ars Meleagru, pe cînd ardea şi lemnul, nu ţi-ar fi’, a zis, ‘anevoie de priceput; şi dacă te-ai gîndi cum, la mişcarea voastră, vi se mişcă imaginea din oglindă, ceea ce-i greu ţi s-ar părea un fleac. Dar ca să te potoleşti în sinea ta, iată-l aici pe Staţiu; pe el îl chem şi-l rog să-ţi vindece rănile’» (v. 22-30). Pentru a pricepe legătura – logic dificilă – dintre sufletele imateriale şi suferinţa lor concretă, Dante trebuie să se gîndească la două situaţii asemănătoare. Viaţa lui Meleagru a depins, în povestea mitologică, de existenţa unui tăciune. Iar în lumea fizică imaginea din oglindă devine mobilă, odată cu “modelul” din viaţa reală. Pentru celelalte explicaţii şi detalii, Virgiliu recurge la sprijinul lui Staţiu. “La naşterea lui Meleagru, fiul lui Oeneu, rege în Aetolia, Parcele i-au prezis că va trăi atîta vreme cît va arde un tăciune din foc. Dar Altea a stins şi a ascuns tăciunele şi astfel fiul ei a trăit şi a crescut. Totuşi, cînd Meleagru în lupta pentru mistreţul caledonian i-a ucis pe fraţii ei, Plexippus şi Toxeus, ca răzbunare, ea a aruncat tăciunele în foc şi în scurt timp Meleagru a murit (cf. Ovidiu, Metamorfoze VIII, 260-546)” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu răspunde la întrebarea discipolului în mod indirect, recurgînd la un raţionament prin analogie. Asta se observă din structura ipotetică a celor două pasaje unde apare articulat (dacă ţi-ai aminti… nu ţi-ar fi…; şi dacă te-ai gîndi… ţi s-ar părea), în virtutea căreia cuvintele poetului latin se menţin în zona unor sugestii prudente, fără a ajunge pe terenul unui discurs asertiv. Funcţia lui Virgiliu este aici doar de a trezi în discipol meditaţia la posibilitatea ca legile din lumea de dincolo să nu coincidă cu cele pe care le cunoaştem noi pe pămînt, deschizînd astfel intelectul lui Dante către lecţia complexă ce va fi predată, de la versul 37 încolo, de Staţiu. Ea va avea ca obiect întreaga desfăşurare a vieţii omului, din clipa conceperii sale, la care iau parte atît natura, cît şi un principiu supranatural, pînă la soarta sa şi la condiţia sa suprapămîntească, cercetate în termeni care includ mereu un element etic şi religios într-un proces naturalist şi prin urmare susceptibil de a fi considerat obiectul unei ştiinţe strict omeneşti” (E.A. Panaitescu). “Trupurile fictive reflectă, ca oglinda, ceea ce păţeşte sufletul. E tot o modificare produsă din exterior, dar al doilea exemplu mai face un pas, fiindcă sugerează că respectiva cauză externă poate fi nu doar materială (ca tăciunele), ci morală (suferinţa, lîncezeala sufletului). Ambele exemple sînt totuşi doar figuri ce pot ajuta la înţelegere; explicaţia raţională a fenomenului este lăsată pe seama lui Staţiu” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXV_6

«‘Dacă imaginea veşnică i-o dezleg’, a răspuns Staţiu, ‘aici unde eşti tu de faţă, să-mi fie cu iertare că nu te pot refuza’. Apoi a început: ‘Dacă vorbele mele, fiule, mintea ta le prinde şi le păstrează, te vor lumina în ce aştepţi» (v. 31-36). Staţiu îşi cere scuze că preia explicaţiile privind lucrarea tainică a lui Dumnezeu, în prezenţa magistrului lor comun, Virgiliu. “În formula politicoasă, cu o delicată reverenţă în faţa unui maestru, din partea unui discipol, nu stă doar semnul recunoaşterii superiorităţii lui Virgiliu, ci şi acela, mult mai important, al legăturii şi al continuităţii celor două culturi, clasică şi creştină, aflate nu în antiteză, ci în completare şi continuare” (T. Di Salvo). “Virgiliu îl lasă pe Staţiu să explice, pentru că nucleul central din amplul discurs, care mai mult îl interesează pe Dante, cum se va vedea, şi anume transmiterea sufletului raţional în mod direct, de la Dumnezeu la om, precum şi cealaltă problemă, privind soarta sufletului după moarte, sînt teme specific teologice (pe care în alte părţi le lasă a fi explicate de Beatrice), unde raţiunea singură nu este suficientă” (Chiavacci Leonardi).

Museo_Padova_1

Advertisements