Suflete scofîlcite (4)

by Laszlo Alexandru

Giovanni_Baronzio

Pg_XXV_11

«Se face suflet virtutea activă, ca la o plantă, diferită doar că aceasta e pe cale iar cealaltă a ajuns la capăt, aşa acţionează că deja se mişcă şi simte, ca molusca marină; şi apoi începe să modeleze puterile pe care le-a generat» (v. 52-57). Virtutea activă a seminţei bărbatului i se transmite fătului, care la început are o existenţă elementară, vegetativă. “Cu alte cuvinte, acea «virtute informativă», care de la inima celui ce generează s-a transmis la sîngele «perfect» şi la sămînţă şi a acţionat asupra sîngelui menstrual, coagulîndu-l, devine «suflet», adică dă viaţă materiei pe care a coagulat-o, organismului care începe să se dezvolte în pîntecele matern; mai întîi sufletul seamănă, prin analogie, cu cel al plantelor, întrucît are o funcţie vegetativă, limitată la hrană şi creştere, dar totuşi diferită de aceasta, fiindcă sînt deosebite originea şi calitatea seminţei; de fapt etapa vegetativă, sau de nutriţie, reprezintă pentru o plantă punctul său maxim de dezvoltare, pe cînd la embrionul uman este doar un moment din cadrul procesului de evoluţie. Ca dovadă, «virtutea informativă», continuîndu-şi acţiunea, trece la funcţii mai complexe, ca mişcarea şi reacţia la stimuli, trece adică la faza senzorială, proprie animalelor; de la stadiul mai simplu, al sensibilităţii elementare, asemănătoare celei a meduzelor marine, la cel mai evoluat, drept care însăşi capacitatea senzorială se diferenţiază ulterior, generînd diversele organe ale simţurilor” (T. Di Salvo).

Pg_XXV_12

«Acuma se-ntinde, fiule, se dilată puterea ce vine din inima procreatorului, unde natura desăvîrşeşte toate membrele. Dar cum din animal se face om încă nu vezi: e aşa de complicat încît pe altul mai înţelept l-a împins la greşeală, căci în doctrina lui a despărţit de suflet gîndirea posibilă, cînd nu i-a găsit nici un organ» (v. 58-66). Prin extinderea puterii procreatoare a tatălui asupra fătului, apar membrele organismului. După constituirea vieţii vegetale şi a celei senzitive, din sămînţa masculină care trece în receptacolul feminin, Staţiu se pregăteşte să explice modul cum Dumnezeu ne transmite sufletul raţional, odată cu formarea creierului. Însă această teorie combate ipotezele precedente. “Înţeleptul a cărui doctrină o respinge aici Staţiu este Averroes, faimosul medic şi filosof arab (mort în 1189), care a fost traducătorul şi comentatorul operei lui Aristotel şi pe care Dante l-a plasat în castelul spiritelor măreţe (cf. Infern IV, 144). Gîndirea scolastică, pornind de la Aristotel, făcea distincţia între intelectul «posibil» (sau pasiv) – care este facultatea raţională în esenţa ei, întrucît include potenţial aşa-numitele «universalii» ce rezultă din procesul de abstracţie – şi intelectul «agent» (sau activ), care pune în practică însuşi procesul de abstracţie, elaborînd datele oferite de simţuri. Însă Averroes susţine că intelectul posibil este etern şi unic pentru toată lumea: este distinct şi separat de suflet şi îi supravieţuieşte. Sufletul individual – redus la a fi doar suflet vegetativ şi suflet senzitiv – participă la intelectul posibil pînă în clipa morţii, care desparte această uniune temporară; sufletului omenesc i se ia astfel principala calitate: nemurirea. Doctrina averroistă a fost aspru combătută de teologi (mai ales de Sfîntul Toma), întrucît ei identifică intelectul posibil în sufletul raţional, transmis direct de Dumnezeu fătului, atunci cînd creierul acestuia s-a structurat deplin (cf. v. 67 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XXV_13

«Deschide-ţi pieptul către adevărul ce vine; şi află că, îndată ce la făt s-a desăvîrşit formarea creierului, primul motor spre el se-ntoarce fericit de-atîta meşteşug al naturii şi-i insuflă duh nou, plin de virtute» (v. 67-72). Staţiu îl îndeamnă pe Dante să-l asculte cu atenţie. După formarea creierului într-un făt, Dumnezeu se apleacă plin de bucurie asupra lui şi îi transmite un suflet unic. “Deschide-ţi pieptul: introducerea solemnă vrea să sublinieze tocmai adevărul important care se enunţă aici, ce constituie soluţia problemei dificile şi contestate din cadrul acestui proces: sufletul intelectiv este insuflat direct de către Dumnezeu, în fiecare embrion uman în parte, şi îşi asumă toate celelalte puteri (vegetativă şi senzitivă), deja formate pe cale naturală. Despre această insuflare a sufletului de către Dumnezeu, prin liberul său act de creaţie, nu putea vorbi decît Staţiu, creştinul; despre asta nu ştia nimic Aristotel, care totuşi afirmă că intelectul, de calitate divină, îi vine omului «din afară». La fel Sfîntul Toma: «sufletul intelectiv, fiind o substanţă imaterială, nu poate fi produs prin generare, ci doar prin crearea de către Dumnezeu» (S.T. I, q. 118 a. 2)” (Chiavacci Leonardi).

Museo_Padova_4

Advertisements