Suflete scofîlcite (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXV_17

«şi cum aerul, cînd e bine îmbibat, de la razele altuia ce-n sine se răsfrînge, cu diverse culori se-mpodobeşte; astfel aerul dimprejur se pune în forma pe care i-o imprimă virtual sufletul ce-n el se opreşte» (v. 91-96). După ce ajunge la locul ce i-a fost destinat, fiecare suflet îşi aglutinează aerul din jur şi îşi creează un trup eteric, asemănător celui fizic ce-a fost pierdut. “Adică duhul care conţine capacitate vizuală, iradiind acea capacitate în aer, formează împreună cu aerul un organ vizual, asemănător celui pe care-l avea în trup, şi la fel ca acela fac toate. Capacitatea funcţională creează organul, iar din ansamblul organelor se formează noul trup, făcut din aer, care înveleşte sufletul ce devine astfel vizibil” (Steiner).

Pg_XXV_18

«şi asemeni flăcării ce urmează focul oriunde se mută, îşi urmează spiritul forma cea nouă. Aşa că după apariţia ei se numeşte umbră; şi-apoi îşi făureşte fiecare simţ pînă la văz. Prin asta vorbim şi prin asta rîdem noi; prin asta scoatem lacrimi şi suspine, ce pe munte poate că le-ai auzit» (v. 97-105). Imaginea eterică urmează sufletul, la fel cum flacăra urmează focul, oriunde merge. Prin această imagine secundă vorbesc sau rîd duhurile, plîng sau suspină, după cum a avut Dante prilejul de-a le vedea pe muntele Purgatoriului. “Prezenţa unui trup fictiv, cu totul asemănător celui îmbrăcat de suflete de-a lungul vieţii lor pămînteşti, nu se putea demonstra teologic şi nu era considerată necesară. Sfîntul Toma nu admitea nici un fel de trup pentru sufletele din lumea de apoi. Îl admitea, însă, opinia comună: iar legendele şi miracolele porneau mereu de la premisa prezenţei unei imagini pămînteşti. Pentru a accepta această teză, Dante probabil că a fost împins de nevoia ca poezia să reprezinte o lume de apoi în multe privinţe comparabilă cu măsurile pămînteşti. Fireşte tocmai pentru că acel trup era funcţional în poezie, atitudinea lui Dante faţă de el s-a schimbat, pentru a se adapta nevoilor poetice. Iar umbrele ba pot fi atinse, ba se dizolvă cînd sînt îmbrăţişate şi, fiind compacte vizual, de fapt sînt lipsite de o consistenţă fizică. Pînă la urmă Dante dezminte concluzia teologică: aceste trupuri fictive sînt pe plan poetic trupuri efective, creaturi pămînteşti, care acţionează într-un spaţiu fizic diferit (dar nu totdeauna) faţă de cel pămîntesc” (T. Di Salvo).

Pg_XXV_19

«După cum ne lovesc dorinţele şi alte suferinţi, umbra se ciopleşte; şi asta-i pricina mirării tale’. Dar deja am ajuns noi la ultima cotitură şi ne-am întors pe mîna dreaptă şi aveam altă grijă» (v. 106-111). Cum sînt frămîntate de sentimente, aşa arată şi umbrele spiritelor, ce reflectă în mod fidel torturile şi suferinţa. Aceasta era explicaţia datorată pentru uimirea lui Dante. Cei trei poeţi au încheiat între timp ascensiunea pe trepte şi au ieşit pe a şaptea cornişă. “Tonalitatea expunerii teoretice a lui Staţiu se desfăşoară după schemele riguroase ale metodei deductive, care i-a aparţinut gîndirii medievale, în baza căreia un fapt particular (în cazul de faţă problema aparenţei corporale a sufletelor în lumea de dincolo şi aşadar a capacităţii lor de a suferi sau a se bucura) este legat de premisele generale (Staţiu, pentru a răspunde la întrebarea specifică pusă de Dante, porneşte de la momentul concepţiei), şi este permanent înteţit de un simţ al concretului şi de un viguros dinamism. E suficient să ne gîndim, pentru a exemplifica, la o expresie ca vinele-nsetate din versul 38, în care se redă «impresia vieţii care, în virtutea sîngelui, circulă prin trup» (Momigliano) şi la sensul aproape febril şi tragic ce caracterizează fiinţa umană, în starea ei elementar fiziologică, sau la seria de verbe ce definesc – plasîndu-le în contextul unei solemnităţi emoţionate – fazele succesive, prin care viaţa evoluează pînă la a deveni completă” (E.A. Panaitescu).

Museo_Anversa

Advertisements