Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: September, 2016

Procesiunea mistică (6)

pg_xxix_16

«Fiecare era-mpănat cu şase aripi, iar penele pline de ochi; şi ochii lui Argus, de-ar fi vii, aşa ar fi. Spre a le descrie formele nu mai risipesc rime, cititorule; căci altă cheltuială îmi dă ghes, încît la aceasta nu mă pot întinde» (v. 94-99). Cele patru animale aveau, fiecare, cîte şase aripi cu pene, care erau încărcate de ochi ce semănau cu ai lui Argus. “Cele şase aripi, atribut al serafimilor, ar putea trimite simbolic la răspîndirea rapidă a cuvîntului creştin; ochii numeroşi, dacă acceptăm învăţătura Sfîntului Ieronim, indică, prin capacitatea pe care o au de a vedea trecutul şi viitorul, forţa vizionară a Cuvîntului creştin, puterea sa pătrunzătoare şi înţelegerea completă a lumii şi a istoriei sale. Argus este cîinele mitic cu o sută de ochi, ucis de Hermes: jumătate dintre ochi îi ţinea mereu deschişi şi garanta astfel o vedere etern trează şi vigilentă” (T. Di Salvo).

pg_xxix_17

«dar citeşte în Ezechiel, că le zugrăveşte cum le-a văzut venind din părţile geroase, cu vînt şi nori şi foc; şi cum le vei găsi în cărţile lui, aşa erau aici, doar despre pene Ioan e cu mine şi de el se desparte» (v. 100-105). Poetul nu mai zăboveşte în descrierea celor patru animale, fiindcă are alte lucruri mai importante de prezentat. Însă ele seamănă cu cele înfăţişate, venind dinspre miază-noapte, în textele profetice ale lui Ezechiel. Singura diferenţă stă în numărul de aripi ale animalelor, unde Ioan, în Apocalipsă, este mai aproape de imaginea propusă de Dante şi se abate de la cea a lui Ezechiel. “În descrierea celor patru animale, Dante se inspiră din Ezechiel (1, 4-14) şi, în unele elemente (de pildă cele şase aripi, în loc de patru), din Apocalipsa lui Ioan (4, 6-8). Interpreţii recunosc unanim în cele patru animale simbolul celor patru Evanghelii. Frunza verde reprezintă, după unii, forţa eternă a doctrinei evanghelice, după alţii însă indică speranţa de mîntuire, care se deschide spre om cu Buna Vestire a Evangheliei. Cele şase aripi, atributul specific al Serafimilor, ar fi după Pietro di Dante cele şase legi (naturală, mozaică, profetică, evanghelică, apostolică şi canonică), sau ar vrea să semnifice repeziciunea cu care s-a răspîndit cuvîntul evanghelic. Cît priveşte penele pline de ochi, Sfîntul Ieronim, comentînd cartea Ezechiel, afirmă că ele arată cunoaşterea trecutului şi a viitorului, iar Dante subliniază cît de pătrunzătoare sînt acele priviri recurgînd la exemplul mitologic cu Argus, paznicul avînd o sută de ochi (Ovidiu, Metamorfoze I, 625 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxix_18

«În spaţiul dintre cei patru era un car, pe două roţi, triumfal, care venea tras de gîtul unui grifon. Acesta-şi întindea în sus una şi alta aripă, între cel din mijloc şi trei cu trei şiruri, încît nici unul nu-l atingea despicîndu-l. Atîta urcau pînă ce nu se mai vedeau; era din aur cît era vultur şi alb în rest, cu roşu amestecat» (v. 106-114). Între cele patru animale cu aripi, înainta un car triumfal pe două roţi. Carul era tras de un grifon. Aripile grifonului erau înălţate şi treceau prin stînga şi dreapta dungii centrale de lumină de pe cer. Astfel cele şapte dîre luminoase din văzduh se despicau trei pe o parte şi trei pe alta, fără a fi atinse de aripile grifonului. Acesta – grifonul care trăgea carul triumfal – era din aur în partea sa de vultur, iar celelalte părţi ale trupului le avea albe, cu striaţii roşii. “Din nou Ezechiel îi oferă lui Dante punctul de pornire al acestei viziuni (cf. 1, 15-24), chiar dacă însuşi Poetul anunţă că motivul inspirator este preluat mai mult din lumea clasică decît din cea biblică (v. 115-120). Carul triumfal este simbolul Bisericii: cele două roţi sînt, după Pietro di Dante, Vechiul şi Noul Testament, după alţii, înţelepciunea şi caritatea, sau mila şi dreptatea, sau iubirea pentru Domnul şi cea pentru aproapele nostru sau, după unii vechi interpreţi, viaţa activă şi cea contemplativă. Grifonul – în dublul său aspect de acvilă la cap şi la aripi, de leu în restul trupului – îl reprezintă pe Cristos, în care s-au reunit natura umană şi cea divină. Una şi alta aripă ale grifonului se întind în sus fără a atinge cele şapte dîre luminoase, ce brăzdează cerul, şi le lasă cîte trei pe o parte: este reamintit astfel conceptul de Dumnezeu, unul şi trinitar, precum şi acordul absolut dintre acţiunea lui Cristos (grifonul) şi înţelepciunea Sfîntului Duh (cele şapte dîre luminoase lăsate de cele şapte sfeşnice). Totuşi nici o privire omenească nu pătrunde taina oferită de Omul-Dumnezeu şi de aceea aripile par să se înalţe spre infinit. La grifon, în plus, partea acvilină este din aur pentru a indica, prin intermediul metalului preţios, natura divină a lui Cristos, pe cînd restul trupului apare de culoare albă pentru a simboliza, după Benvenuto da Imola, carnea omenească în puritatea sa, dar este amestecată cu roşu pentru a aminti suferinţele lui Cristos” (E.A. Panaitescu).

miniatura_leicester2

Advertisements

Procesiunea mistică (5)

pg_xxix_13

«şi-am văzut flăcările trecînd şi lăsînd în urmă dîre colorate, parcă erau trăsături de penel; încît deasupra rămîneau separate şapte dungi, toate în culorile făcute de arcul soarelui şi centura Deliei» (v. 73-78). După trecerea sfeşnicelor, au rămas în urmă dungi colorate de lumină, de parcă ar fi fost pictate. Acestea erau în număr de şapte, în culorile curcubeului, parcă trasate de raza soarelui şi a lunii (mitica zeiţă Diana, născută la Delos). “Se pare că şi aceste şapte dîre sau dungi luminoase au un sens alegoric: ar fi cele şapte fericiri” (T. Di Salvo).

pg_xxix_14

«Aceste flamuri în urma lor erau mai mari decît le puteam vedea; şi, din cîte-mi părea, la zece paşi distanţă erau cele de-afară. Sub aşa frumos cer cum îl descriu, douăzeci şi patru de bătrîni, doi cîte doi, veneau încoronaţi cu crini» (v. 79-84). Dungile de lumină se întindeau în depărtare. Cele din exterior erau la o distanţă de zece paşi între ele. Sub cerul astfel iluminat ca un baldachin, înainta un grup impunător de bătrîni, dispuşi cîte doi şi purtînd fiecare cîte o coroană de crini. “Prezenţa numărului zece i-a stimulat pe interpreţi să găsească o semnificaţie alegorică: după unii, cei zece paşi sînt o aluzie la cele zece porunci, alţii, întrucît zece este numărul perfecţiunii, văd aici o referinţă la perfecţiunea de care se bucură Biserica, dacă este ajutată de cele şapte daruri ale Sfîntului Duh. Iar pentru alţii, pasajul nu cuprinde nici o alegorie” (T. Di Salvo). “Cei douăzeci şi patru de bătrîni sînt simbolul celor douăzeci şi patru de cărţi din Vechiul Testament. Sursa de inspiraţie a lui Dante este din nou un fragment din Apocalipsă (4, 4), unde Sfîntul Ioan povesteşte că a văzut în jurul tronului lui Dumnezeu douăzeci şi patru de bătrîni îmbrăcaţi în alb, cu capul acoperit de o cunună de aur. Interpretarea pe care o dă Dante acestor figuri este preluată din Sfîntul Ieronim, care în Prologus galeatus la traducerea Bibliei realizată de el afirmă despre cărţile Vechiului Testament că sînt în număr de douăzeci şi patru şi sînt simbolizate de cei douăzeci şi patru de bătrîni ai Apocalipsei. Culoarea albă a straielor şi a crinilor aminteşte puritatea credinţei în venirea lui Mesia, care a sprijinit personajele din Vechiul Testament” (E.A. Panaitescu).

pg_xxix_15

«Toţi cîntau: ‘Binecuvîntată fii tu, între fiicele lui Adam, şi binecuvîntate fie în etern ale tale frumuseţi!’. După ce florile şi alte ierburi proaspete, în dreptul meu, pe malul celălalt au fost eliberate de acea lume de seamă, precum în cer lumina urmează lumina, au venit în spatele lor patru animale, toate încununate cu frunză verde» (v. 85-93). Bătrînii intonau un imn de slavă la adresa femeii. Apoi s-au îndepărtat, lăsînd spaţiul liber pe pajişte, de cealaltă parte a rîului. Au apărut în urma lor – aşa cum stelele se succedă pe boltă – patru animale purtînd cununi de frunze verzi. “Imnul cîntat de bătrîni repetă cuvintele adresate Mariei de îngerul Bunei Vestiri (Luca 1, 28) şi de Elisaveta (Luca 1, 42), unindu-le cu expresii profetice biblice, care se referă la Sfînta Fecioară (Iudita 13, 18; Cîntarea Cîntărilor 4, 7)” (E.A. Panaitescu).

miniatura_giottesca

Procesiunea mistică (4)

pg_xxix_10

«Eu m-am întors plin de uimire spre bunul Virgiliu, iar el mi-a răspuns cu privirea plină de-aceeaşi uluire. Apoi mi-am îndreptat atenţia spre celelalte lucruri ce se mişcau spre noi aşa de-ncet, încît le-ar fi-ntrecut miresele» (v. 55-60). Dante şi-a privit cu mirare călăuza, care însă nu-i mai putea oferi alte explicaţii, misiunea sa era încheiată. Poetul şi-a întors apoi ochii către procesiunea care se apropia de ei mai încet decît miresele florentine cînd pleacă din casa părinţilor. “O altă observaţie privind sfîrşitul misiunii lui Virgiliu şi înregistrarea incapacităţii sale (a raţiunii) de a rezolva problemele din viaţa teologică” (T. Di Salvo). “Se pare că miresele (şi avem aici un crîmpei din obiceiurile florentine) înaintau foarte lent în timpul ritualului, cînd părăseau casa părintească, pentru a sublinia simbolic amărăciunea plecării, a despărţirii de familie. Un moment solemn, auster, ritualic, aproape liturgic, acesta, al mireselor, în perfectă corespondenţă cu gestualitatea ritualică a înaintării sfeşnicelor, mai curînd autorităţi ecleziastice decît obiecte. Sîntem la începutul unei ceremonii religioase, care se desfăşoară nu în interiorul unei biserici, ci sub bolta cerească, într-un şir lung cu coloane de arbori” (T. Di Salvo).

pg_xxix_11

«Doamna m-a dojenit: ‘De ce arzi în priviri spre luminile aprinse, şi la ceea ce vine-n urma lor nu priveşti?’. Oameni am văzut atunci, ca-n urma conducătorilor, venind după ele, îmbrăcaţi în alb; şi-atîta imaculare-n veci n-a fost aici jos» (v. 61-66). Matelda l-a mustrat că se lasă furat de imaginea sfeşnicelor din frunte şi neglijează ceea ce vine în urma lor. Privind cu atenţie, Dante a observat un grup de persoane îmbrăcate în haine imaculate. “Este un îndemn profesoral la observarea întregului «spectacol»: concentrarea pe un singur element al său împiedică înţelegerea sa exactă şi completă. Dar e vorba de un îndemn care este doar parţial valabil, fiindcă e cerut de nevoile retorice, care impun succesiunea de scene şi varietatea de atitudini, ruptura naraţiunii prea uniforme” (T. Di Salvo).

pg_xxix_12

«Apa strălucea din stînga şi-mi răsfrîngea coasta stîngă, de mă uitam la ea ca-ntr-o oglindă. Cînd pe ţărm am ocupat atare loc, încît doar rîul mă despărţea, spre a vedea mai bine mi-am oprit paşii» (v. 67-72). Rîul Lete reflecta lumina torţelor şi răsfrîngea imaginea poeţilor. Cei trei s-au aşezat pe mal, pentru a admira cu calm procesiunea de pe ţărmul celălalt. “Faptul este observat şi descris în fiecare amănunt cu mare precizie, cu adnotări exacte privind poziţia şi lumina: totul e spus cu măsura unui scriitor realist, atent la detalii” (T. Di Salvo). “Caracterul compact al unei naturi ce exprimă divinitatea, în modalităţile creaţiei, arătîndu-se anume ca realitate necunoscătoare a decăderii fizice prin bătrîneţe şi moarte, şi care şi-a găsit transcrierile simbolice în pădurea divină şi în singura sa locuitoare, se ciobeşte, începînd cu versul 16, datorită unei manifestări a divinităţii, care iese din limitele naturii înseşi. După slăvirea lui Dumnezeu, în înfăţişarea Creatorului, Poetul se pregăteşte să observe opera mîntuirii, realizate de Domnul pentru a răscumpăra păcatul originar. Nu natura va fi aşadar mai departe obiectul meditaţiei Poetului, ci istoria, consecinţă a nesăbuitei îndrăzneli a Evei şi ajutorul oferit de Dumnezeu omului condamnat să cunoască timpul, bătrîneţea, moartea. Dacă natura a fost zugrăvită, în neprihănirea ei, prin pădurea primăverii eterne, istoria – în desfăşurarea ei spre împlinirea unui proiect ce urmăreşte salvarea de condiţia temporală a naturii corupte de păcat – îi va apărea lui Dante în simbolurile personificate de o procesiune, care vor umple cu prezenţa lor alegorică spaţiile deşarte ale pădurii. Acest cortegiu de apariţii este precedat de răspîndirea neaşteptată a unei lumini orbitoare, ce marchează momentul de la care realitatea încă «pămîntească» a Grădinii Edenului începe să se integreze într-o ordine de semnificaţii, ce-şi vor găsi deplina confirmare în a treia cantică. Scrie în legătură cu acestea Di Pino: «Cu lumina naturală şi indeterminat metafizică (…) se răspîndeşte deja, prin unealta frumoasă, o lumină a operaţiunilor cereşti… Pe parcursul cînturilor care descriu Paradisul Pămîntesc, cel cu numărul XXIX îşi are semnificaţia specifică în realizarea acestei treceri misterioase de la un «sens» la celălalt al luminii» (…). Toată prima parte a cîntului XXIX – după reluarea temei femeii, care-şi manifestă prin cîntec şi dans propria adoraţie faţă de Dumnezeu, ce-i este vizibil prin strălucirea creaţiei – este ocupată de o serie de variaţiuni pe motivul luminii. În a doua parte va predomina în schimb o derivaţie a sa, cea a contrastelor cromatice, prin care albul, simbol al purităţii credinţei, va fi însoţit de verde, simbolul speranţei şi de roşu, simbolul carităţii” (E.A. Panaitescu).

miniatura_leicester1

Procesiunea mistică (3)

pg_xxix_7

«Vai, preasfinte Fecioare, dacă foame şi frig şi nesomn pentru voi am suferit, înalt motiv mă-ndeamnă să vă invoc mila. Acum e nevoie ca Heliconul să se reverse pentru mine, iar Urania să m-ajute, cu surorile ei, lucruri greu de gîndit a pune-n versuri» (v. 37-42). Pregătit să ne prezinte sfînta procesiune care i-a apărut sub priviri, Dante solicită ajutorul muzelor. Ele ar trebui să-i călăuzească talentul şi să-i răsplătească nopţile pline de neajunsuri, pe care le-a sacrificat de dragul poeziei. Muntele Helicon, sălaşul muzelor, ar trebui să-şi reverse izvoarele, iar Urania, stăpîna ştiinţelor supranaturale, alături de suratele ei, este implorată să-l ajute în prezentarea faptelor miraculoase. “Cum se întîmplă în alte pasaje din poem, poetul simte nevoia de a vedea compensată insuficienţa sa ca scriitor de o intervenţie de sus: astfel dotat şi întărit, va fi în măsură să depăşească obstacolul. Aşa şi aici: deja Purgatoriul ca loc de expiere s-a încheiat; ne aflăm într-o zonă paradisiacă, făcută din delicii şi veselie, în faţa cărora poetul, pentru a da o descriere, simte că îi sînt insuficiente expresiile de uimire şi stupoare. De aici invocaţia către Muze, semn al ajutorului divin, care este izvor de inspiraţie poetică (şi poezia, în ultimă analiză, vine de la Dumnezeu: are doar o diversă formulă stilistico-retorică de celebrare a Domnului). Invocarea făcută în acest loc are, faţă de altele, un mai mare dramatism, din cauza lucrurilor greu de gîndit pe care poetul trebuie să le aşeze în versuri” (T. Di Salvo).

pg_xxix_8

«Puţin mai în faţă, şapte copaci de aur făcea să apară depărtarea care încă era între noi şi ei; dar cînd le-am ajuns în preajmă, încît obiectul ce simţul îl înşală nu-şi pierdea prin distanţă nici o trăsătură, virtutea ce minţii îi oferă vorba a vădit că sînt sfeşnice, iar în vocile corului ‘osana’» (v. 43-51). În depărtare se zăreau şapte copaci de aur, care mai apoi – cînd distanţa ce trădează simţurile s-a diminuat – s-au dovedit a fi şapte sfeşnice uriaşe. Iar vocile corului, mai înainte neînţelese, s-au limpezit într-un cîntec de slavă. “Începe descrierea procesiunii mistice, care se desfăşoară de-a lungul rîului Lete şi vrea să reprezinte «în sinteză istoria ideală a Bisericii, întrucît ea coincide, după interpretarea patristică, cu istoria întregii omeniri şi o luminează, făcînd-o să se îndrepte spre momentul culminant al Revelaţiei, anunţată şi pregătită de Vechiul Testament, înfăptuită de venirea Omului-Dumnezeu, perpetuată prin predica apostolică, în cadrul unui institut depozitar şi interpret al doctrinei şi administrator al Harului» (Sapegno). Cortegiul e deschis de apariţia celor şapte sfeşnice, ale căror flăcări lasă în urmă şapte dîre lungi şi luminoase, sub care vor înainta toţi participanţii la procesiune. Sfeşnicele (a căror imagine Dante a desprins-o din viziunea iniţială a Apocalipsei 1, 12) reprezintă cele şapte daruri ale Sfîntului Duh sau, după o altă interpretare, cele şapte taine bisericeşti, sau cele şapte Biserici din Asia, ca în Apocalipsă; totuşi cei mai mulţi critici vechi şi moderni înclină către prima explicaţie” (E.A. Panaitescu). “Cum se precizează în ochi forma obiectului, aşa devin distincte în urechi cuvintele cîntului: întîi doar dulce sunet, apoi voci care cîntă, acum în fine se recunoaşte osana. Osana este un cuvînt ebraic de aclamare şi laudă, trecut în liturghia creştină, prin intermediul pasajului din Evanghelie, unde mulţimea îl aclamă pe Isus, la intrarea în Ierusalim: «Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!» (Matei 21, 9). Tocmai la acest verset se face aici trimitere, cum se va înţelege la începutul cîntului următor, unde va fi cîntată a doua parte a sa (Benedictus qui venis: XXX, 19), la apariţia Beatricei. Aclamarea lui Isus se potriveşte foarte bine cu personajele care se apropie, reprezentînd Vechiul Testament” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxix_9

«Deasupra ardea unealta frumoasă, mai limpede ca luna în senin de miază-noapte la miezul vieţii» (v. 52-54). Sfeşnicele ardeau în vîrf cu o lumină mai intensă decît a lunii, în miezul nopţii senine, pe cînd se află la jumătatea drumului său (şi are cea mai mare strălucire). “Toată istoria Bisericii (şi a omenirii) nu se poate desfăşura fără inspiraţia religioasă, care se concretizează pe şapte căi fundamentale, prin şapte virtuţi sau daruri, care coboară din ceruri şi într-un act gratuit al divinităţii (harul) învăluie omenirea, îndreptînd-o spre o posibilă împlinire a măreţului şi tainicului proiect divin pe care se întemeiază lumea” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina

Procesiunea mistică (2)

pg_xxix_4

«Dar fiindcă fulgerul, cum vine, dispare, iar aceasta, durînd, tot mai mult sclipea, în gîndul meu ziceam: ‘Ce-i asta?’. Şi o melodie dulce străbătea văzduhul luminos; la care zel virtuos m-a făcut să resping îndrăzneala Evei» (v. 19-24). Spre deosebire de fulgerul care loveşte iute şi dispare, lumina din Paradisul Pămîntesc nu se mai sfîrşea, ba chiar devenea tot mai intensă. O muzică blîndă răsuna peste tot. “Între eveniment şi ochiul care-l priveşte se plasează, ca moment de mediere, observaţia îngîndurată, reflecţia, gîndirea care acel eveniment, în loc să-l izoleze, îl vede legat de celelalte şi toate apoi le ştie şi le descoperă unite într-o ordine universală, ce poate avea aspecte misterioase pentru oameni, dar nu e tainică pentru cel ce vede totul, creează, guvernează, dispune şi organizează” (T. Di Salvo).

pg_xxix_5

«căci, acolo unde cerul şi pămîntul se supuneau, singură femeia tocmai plăsmuită n-a suferit să stea sub văl; sub care de-ar fi fost smerită, aş fi simţit nespusele delicii mai iute şi mai lungă vreme» (v. 25-30). Încîntat de noua armonie pe care o resimţea, călătorul a mers cu gîndul înapoi la păcatul originar, comis din pricina Evei, în Grădina Edenului. Dacă prima femeie ar fi acceptat supunerea în faţa Creatorului, întreaga omenire – şi Dante laolaltă cu ceilalţi – s-ar fi bucurat mai mult timp de fericirea edenică. “Pe de o parte celebrarea unei lumi inexprimabil de delicioase, pe de altă parte amărăciunea pentru o pierdere şi o distrugere, în mijloc cea răspunzătoare de uriaşa pierdere, o femeie, ce pare să concentreze în sine tot ce au spus despre ea şi împotriva ei oamenii, culpabilizînd-o şi supunînd-o la sclavie şi marginalizare. Pe de o parte lumea ordonată, străbătută de o infinită melodie, care este expresia muzicală a ordinii, pe de alta răzvrătirea celei ce n-a suportat prezenţa unui văl: şi în sfîrşit trista reamintire a unei lumi de delicii deja inaccesibile oamenilor de pe pămînt. Este pe scurt istoria creştină a lumii” (T. Di Salvo).

pg_xxix_6

«Pe cînd treceam printre atîtea prevestiri ale plăcerii eterne scufundat şi încă mai dornic de alte bucurii, în faţa noastră, ca un foc aprins, s-a făcut aerul sub verzile ramuri; şi dulcele sunet ca un cînt s-a priceput» (v. 31-36). În timp ce protagonistul era adîncit în gîndurile sale, pădurea s-a înroşit de o nouă lumină şi melodia blîndă a  început să se desluşească mai bine. “Se reia tema itinerariului: Dante se întoarce dornic spre pădure şi chiar continuînd să rămînă într-o stare sufletească de admiraţie extremă, se îndreaptă spre alte bucurii, resimţind tot mai puternic îndemnul spre frumuseţile eterne, faţă de care acestea, edenice, sînt o uimitoare anticipare” (T. Di Salvo). “Dulcele sunet indistinct se precizează în cînt, într-un cor de voci omeneşti. E tehnica adesea folosită de a zugrăvi ceva prin focalizări succesive, de la o primă impresie generică la detalii, pe măsură ce obiectul se apropie de privire; această tehnică este aici demonstrată în mod sugestiv şi viguros” (Chiavacci Leonardi).

british_museum2

Procesiunea mistică (1)

miniatura_limbourg

Matelda se plimbă prin Grădina Edenului. Şapte sfeşnice de aur. Douăzeci şi patru de bătrîni încoronaţi cu crini. Cele patru animale miraculoase. Carul triumfal tras de un grifon. Cele trei doamne din dreapta carului şi cele patru din stînga lui. Şapte bătrîni demni care vin la urmă.

pg_xxix_1

«Cîntînd ca femeia-ndrăgostită, a continuat de la capătul vorbelor ei: ‘Beati quorum tecta sunt peccata!’. Şi ca nimfele ce merg singure prin umbre sălbatice, dorind unele să vadă, altele să evite soarele, ea a pornit pe apă în sus, de-a lungul ţărmului; şi eu ca ea, pas mic cu pas mic urmînd» (v. 1-9). Matelda şi-a reluat cîntarea armonioasă, pronunţînd cuvintele dintr-un alt psalm: “Fericiţi sînt cei ale căror păcate sînt învelite de iertare”. Asemeni nimfelor ce preferă, unele, să vadă locurile însorite de pe cîmpie, iar altele, locurile pustii din adîncul pădurii, doamna din Grădina Edenului a început să se plimbe graţios pe ţărmul rîului Lete. Dante îi urma paşii pe malul opus.  “Sînt reluate, în acest preambul, motivele şi formele care au definit în cîntul precedent apariţia Mateldei ca personificare a naturii necorupte. Inocenţa Grădinii Edenului a fost exprimată, în figura Mateldei, prin manifestări ce nu pretindeau nici un dialog, nici o mediere raţională, nici un efort al intelectului sau încordare a pasiunii: ea rezulta din însăşi atitudinea femeii, din înaintarea sa în pas de dans, din frumuseţea radioasă a chipului său cuviincios. Pe această reprezentare picturală s-a inclus, în al doilea moment, un spectacol de înţelepciune: caracterul diafan al imaginii iniţiale a prins consistenţă, în discursul Mateldei despre prezenţa vîntului şi a apei în Paradisul Pămîntesc, în cadenţe raţionante, departe de vibraţiile lirice în care s-a concretizat apariţia sa. În deschiderea acestui cînt, scrie Momigliano, figura Mateldei este readusă «la acea imagine fascinantă, ce părea uitată de-a lungul cursului ştiinţific din vorbirea sa». La fel ca în reprezentarea sa iniţială, în termeni de rafinată pictură, şi aici figura Mateldei rezultă din includerea unor elemente preluate din tradiţia «curtenească» a Evului Mediu despre mitul păgîn al vîrstei de aur, utilizat pentru a exprima condiţia omului înainte de căderea în păcat. Motivelor stilnoviste şi clasice li se alătură, în forma citărilor directe din latină (în cîntul precedent versetul Delectasti din Psalmul 92, aici începutul psalmului Beati quorum…), cel al interpretării scripturale. Motivul «curtenesc» este reprezentat în acest prolog de primul vers, în care Dante parafrazează o expresie a lui Guido Cavalcanti («cantando come fosse ‘nnamorata»), cel clasic al evocării nimfelor, unde ideea centrală a concepţiei danteşti despre Paradisul Pămîntesc – aceea a unei împliniri fără obstacole a dorinţelor care, în mijlocul naturii neştirbite de răutate, se completează, împreună cu toate creaturile, pentru slăvirea lui Dumnezeu – este subliniată de opoziţia instituită de versul 6, în modul cum se afirmă spontaneitatea absolută a nimfelor (dorind unele să vadă, altele să evite soarele). Bucuria lor completă e dată de participarea directă la viaţa naturii. De aici singurătatea lor, prezentată ca o fericire dobîndită, care nu are nevoie să se exprime în comunicare, într-un raport social. Singura legătură imaginabilă, în Paradisul Pămîntesc, este cea dintre suflet şi Dumnezeu, prin intermediul creaturilor” (E.A. Panaitescu).

pg_xxix_2

«N-am făcut o sută de paşi ai ei cu ai mei, cînd malurile împreună au cotit, încît spre orient am pornit» (v. 10-12). După o scurtă plimbare, de cîte cincizeci de paşi, cursul rîului s-a răsucit spre soare-răsare. “Intrînd în Grădina Edenului, Dante se îndreptase spre orient (XXVII, 133), cu soarele pe frunte; acum se răsuceşte din nou în aceeaşi direcţie. Şi întrucît aceste mişcări au mereu un sens simbolic, trebuie să conchidem că pomenirea orientului, locul de unde vine lumina, Cristos, vrea să sublinieze apariţia unei noi situaţii, care impune intervenţia divină. Şi faptul este confirmat şi de întoarcerea poeţilor spre stînga, într-o curbă strînsă în unghi drept, ca pentru a se încredinţa din nou divinităţii sau pentru a primi de la ea noi sfaturi şi învăţături” (T. Di Salvo).

pg_xxix_3

«Nici aici nu ne-a fost calea lungă, cînd femeia spre mine s-a întors zicînd: ‘Frate, priveşte şi ascultă’. Şi iată o lumină bruscă a ţîşnit din toate părţile prin marea pădure, încît la un fulger m-a dus gîndul» (v. 13-18). După încă o scurtă înaintare, femeia i-a atras atenţia asupra unui eveniment de excepţie, care urma să se producă. O străfulgerare l-a surprins pe călător. “Semnificaţia este în mod clar religioasă: lumina este cea a harului divin, care năvăleşte pe neaşteptate, sfîşie toate întunecimile, învăluie toate lucrurile în puterea sa transfiguratoare” (T. Di Salvo).

british_museum1

Intrarea în Eden (8)

jacopo_torriti2

pg_xxviii_22

«Pe aici coboară cu virtutea care le şterge tuturor amintirea păcatului; pe dincolo redă tot binele făcut. Aici Lete; de partea cealaltă Eunoe se cheamă, şi nu ajută dacă aici şi acolo mai întîi nu-i gustată» (v. 127-132). Aici, unde stă acum Dante, curge rîul Lete, care îi permite celui ce gustă din el să-şi uite păcatele. Dincolo se află rîul Eunoe, ce restituie amintirea faptelor virtuoase. Însă duhurile sînt obligate să guste pe rînd din ambele. “Raiul, conform Bibliei (Geneza 2, 10-14) era străbătut de un rîu, care se împărţea în patru ramuri (Pison, Ghihon, Hidechel, Eufrat); Dante reduce cursurile de apă la două, împrumutînd numele celui dintîi din mitologia păgînă şi în special din descrierea Avernului virgilian (Eneida VI, 705 sqq.) şi formînd numele celui de-al doilea, Eu-noe, cu primele silabe din Eu-frat. Apa din Lete elimină amintirea păcatelor din timpul vieţii, cea din Eunoe (termen grec însemnînd «amintirea binelui») intensifică memoria faptelor bune săvîrşite” (E.A. Panaitescu). “«Această apă Eunoe, explică M. Barbi, nu-şi produce efectul, dacă nu se gustă din ambele rîuri (de fapt bucuria binelui săvîrşit n-ar putea fi deplină, pînă cînd durează remuşcarea pentru greşeli) şi în plus are un gust mai bun decît orice altceva, încît cine bea de acolo nu s-ar mai sătura niciodată». Sînt două, aşadar, rîurile: Lete oferă uitarea răului din timpul vieţii (Virgiliu făcuse din el un rîu infernal); Eunoe este un nume construit de Dante din eu = bine şi nous = minte, rîul care oferă amintirea binelui. Despre sursele de unde a preluat Dante informaţia cu cele două rîuri şi mai ales funcţia pe care le-a atribuit-o s-a discutat mult. S-a observat că Biblia vorbeşte de patru ape care trec prin Eden, dar s-a observat şi că cele patru rîuri, interpretate alegoric, le corespund celor patru virtuţi cardinale şi nu pot îndeplini aşadar funcţiile pe care le au la Dante. Se cunoaşte de asemeni că despre fîntînile miraculoase, dotate cu puteri magice, vorbeşte literatura cavalerească. De asemeni într-un text de Isidor (Cărţi de etimologie, XIII, 13), se aminteşte de două izvoare din Beoţia, avînd unul puterea de a dărui uitarea, celălalt de-a înteţi amintirea. În celebra Carte a Scării, operă arabo-creştină destinată să descrie o călătorie dincolo de mormînt (dar oare a cunoscut-o Dante?) se vorbeşte despre două cursuri de apă: bînd dintr-unul, duhurile îşi redobîndesc harul, din celălalt obţin purificarea de orice rău. Este vorba aşadar de un motiv care circulă în cultura medievală şi rămîne medievală configuraţia sa, semnificaţia pe care o dă Dante celor două rîuri, indiferent că este o concepţie derivată din vreun text, sau rodul manipulării sale originale” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_23

«şi e mai presus de toate la gust. Chiar de ţi-e deja potolită setea, ca altele să nu-ţi dezvălui, încă o lămurire îţi dăruiesc; nu cred că vorba mea nu-ţi va fi-ndrăgită, dacă se-ntinde peste promisiunea făcută» (v. 133-138). Prin acestea, răspunsul la curiozitatea lui Dante a fost dat. Însă Matelda mai continuă cu o precizare suplimentară. “Lămurirea adăugată de Matelda, despre valoarea mitului vîrstei de aur, stabileşte un raport între intuiţia poetică a lumii păgîne şi gîndirea creştină, considerînd că a fost deja prevestită de scriitorii latini (mai ales Ovidiu şi Virgiliu) realitatea Paradisului Pămîntesc, ca moment de puritate şi fericire” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_24

«Cei ce-n vechime au cîntat poeme cu vîrsta de aur şi viaţa fericită, poate că în Parnas acest loc l-au visat. Aici a fost neprihănită rădăcina umană; aici e mereu primăvară şi-s toate fructele; nectarul e acesta, de care fiecare zice’» (v. 139-144). Poeţii din antichitate poate că au intuit, cu fantezia lor artistică, frumuseţea Grădinii Edenului, atunci cînd au visat-o pe muntele Parnas. În Paradisul Pămîntesc au trăit cu inocenţă primii oameni; primăvara domneşte mereu aici, se găsesc toate fructele şi nectarul cîntat de artiştii din vechime. “Dante îşi repetă aici concepţia despre istorie: lumea păgînă este pentru el doar precreştină, nu antiteza creştinismului; poeţii şi scriitorii se supuneau şi ei, în mod inconştient, poruncilor providenţei. Poezia, cu imaginile şi miturile sale, este previziunea a ceea ce creştinismul va limpezi şi va completa” (T. Di Salvo). “Parnasul este muntele din Focida, căruia clasicii i-au stabilit ca locuitori pe Apolo şi Muzele: ca un regat al poeziei. Aşadar este locul ideal al poeţilor, spaţiul în care poeţii fideli primesc inspiraţia de la Apolo. (…) Visul este mai mult decît o intuiţie, o «năvălire», o pogorîre de la Dumnezeu ori de la zei a unui adevăr ce devine apoi profeţie sau poezie. Modurile de reprezentare pot fi cumva enigmatice, obscure sau implicite, aşa cum li se întîmpla clasicilor, care vorbeau şi preziceau adevăruri creştine, dar nu ştiau şi în concluziile lor se înşelau” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_25

«Eu m-am răsucit în spate atunci către poeţii mei şi-am văzut că zîmbind au ascultat ultima parte; apoi spre mîndra doamnă mi-am întors chipul» (v. 145-148). Dante a privit o clipă în urmă, la Virgiliu şi Staţiu, care zîmbeau la ultimele vorbe spuse de Matelda. “Zîmbetul este al celui care, devenind conştient de propria eroare şi de propriile limite nu doar de cunoaştere, se întoarce îndărăt şi vede trecutul cu alţi ochi şi nu-l respinge cu dispreţ, cum facem cu greşelile grave (un adevăr implicit exista şi în visele poeţilor clasici), ci îl priveşte cu o detaşare inteligentă şi binevoitoare. De fapt în zîmbetul poeţilor stă sensul medieval şi dantesc nu atît al opoziţiei dintre clasic-păgîn şi medieval-creştin, cît al conştiinţei istorice că poeţii clasici şi-au încheiat ciclul, iar cei medievali, creştini, au preluat în doctrina lor adevărurile implicite din textele clasice, plasîndu-le la nivelul eternităţii, unde găsim judecăţile definitive oferite de divinitate. Aşadar nu opoziţie între două momente istorice, ci clarificare şi completare a unui singur dat istoric” (T. Di Salvo). “Acest zîmbet liniştit, ce apare neaşteptat aici, în Grădina Edenului, pe chipul celor doi poeţi latini austeri, este una dintre marile invenţii ale poeziei dramatice danteşti; şi e totodată un ultim omagiu adus lui Virgiliu, care se pregăteşte să iasă din scenă” (Chiavacci Leonardi).

jacopo_torriti1

Intrarea în Eden (7)

pg_xxviii_19

«şi planta lovită atîtea poate, că îmbibă cu virtutea ei văzduhul, şi-acela apoi, rotindu-se, în jur se scutură; iar celălalt pămînt, pe cît e demn prin sine ori prin vreme, concepe şi naşte din diverse virtuţi diverse lemne» (v. 109-114). Plantele din Grădina Edenului, clătinate de atmosfera terestră, o îmbibă cu seminţele lor. Aerul le poartă şi le răspîndeşte în lumea muritoare. Astfel apar la suprafaţa pămîntului diverse plante, în funcţie de clima care le este sau nu favorabilă. “Este extraordinară această fantezie, care inventează condiţiile din Grădina Edenului şi le face totodată credibile ştiinţific şi frumoase poetic, demne de contemplat” (Chiavacci Leonardi). “Plantele din pădure, izbite de aer, îl umplu cu virtutea lor generativă, adică seminţele lor, pe care apoi aerul, rotindu-se în jurul pămîntului, le scutură pe el. Aceste două terţine explică un lucru neîntrebat: originea vegetaţiei de pe pămînt, ce apare ca o consecinţă naturală a acelui «vînt» aparent” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_20

«N-ar fi apoi dincolo minune, auzind aceasta, ca vreo plantă fără sămînţă clară să răsară. Şi trebuie să afli că sfînta cîmpie pe care stai e plină de toate seminţele şi cuprinde fructe ce dincolo nu se culeg» (v. 115-120). Aşadar să nu ne mirăm dacă apare vreo plantă, în lumea noastră, care nu a fost însămînţată de mîna omului. Dante se află acum pe cîmpia ce adună toate seminţele şi fructele care există pe pămînt, alături de altele inexistente acolo. “Într-o concepţie creştină şi providenţială, unde totul este reglementat de ordinea divină, nu ne putem gîndi la o generaţie spontanee: tot ce încolţeşte şi înfloreşte pe pămînt se naşte dintr-o sămînţă; şi dacă nu omul a semănat-o, e vorba de seminţe din Paradisul Pămîntesc, aduse pe pămînt de mişcarea aerului. (…) Unii critici consideră că plantele al căror fruct nu se culege pe pămînt sînt copacul vieţii şi cel al cunoaşterii binelui şi al răului” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_21

«Apa ce-o vezi nu vine din izvorul hrănit de vaporii pe care frigul îi preschimbă, ca rîul ce-şi creşte sau pierde vigoarea; ci iese din fîntînă temeinică şi tare, ce din voinţa Domnului atîta apă soarbe, cîtă revarsă apoi în două părţi prin vad» (v. 121-126). Rîul care curge prin faţa lui Dante nu provine din vaporii înălţaţi de la suprafaţa pămîntului, ci dintr-o fîntînă sacră. Ea îşi este mereu egală sieşi: produce atîta apă, cîtă se scurge în două direcţii diferite. “Apa, la fel ca vîntul, are o origine providenţială, divină; cauza naşterii ei nu stă într-un proces de evaporare a apelor mării, care se transformă în ploaie, cînd ajung în a doua dintre cele trei zone ale atmosferei. I se datorează lui Dumnezeu apariţia apei, într-un izvor unic, ce formează apoi două pîraie” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina

Intrarea în Eden (6)

pg_xxviii_16

«Binele suprem, ce doar pe sine se place, l-a făcut pe om bun şi pentru bine, şi-acest loc i-a dat în arvună pentru eterna pace. Din vina lui a stat aici puţin; din vina lui în plîns şi-n chin a preschimbat rîs sincer şi joc dulce» (v. 91-96). Dumnezeu, care doar El singur e perfect, a creat fiinţa umană virtuoasă şi capabilă să facă binele. Ca o anticipare a fericirii eterne, i-a oferit Grădina Edenului. Omul a rămas acolo doar pentru scurt timp, fiind izgonit din cauza păcatului originar comis. “Binele suprem: începe, cu un ton înalt şi solemn, răspunsul la întrebarea pusă de Dante, desfăşurat cu aceeaşi progresie a raţionamentelor morale şi teologice expuse de Virgiliu în Purgatoriu şi de Beatrice în Paradis. Sub aspectul unei clarificări, se descrie aici natura excepţională a grădinii create de Dumnezeu pentru fericirea omului” (Chiavacci Leonardi). “Omul a rămas puţină vreme (7 ore) în Paradisul Pămîntesc şi, din cauza greşelii comise, a dat bucuria onestă şi veselia dulce pe lacrimi şi suferinţă, iar de-atunci a trăit în lumea care este o vale a lacrimilor” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_17

«Ca perturbările ce sub el le produc aburii din apă şi pămînt, care cît pot în urma căldurii urcă, pe om să nu-l supere, acest munte s-a înălţat spre cer atît şi-i liber din locul unde se-ncuie» (v. 97-102). Pentru ca primul om să nu fie deranjat de tulburările atmosferice, Dumnezeu a ridicat spre cer muntele şi l-a izolat de intemperiile produse de pămînt, pînă la Poarta Purgatoriului (locul unde se-ncuie). “Staţiu (cîntul XXI, 43-57) afirmase că muntele Purgatoriului, deasupra celor trei trepte care conduc la poarta de intrare, nu se supune nici unei schimbări atmosferice, excluzînd prin urmare prezenţa apei şi a vîntului, în schimb Dante, după ce a intrat în divina pădure a Edenului, aude foşnetul frunzelor (v. 10 sqq.) şi întîlneşte o apă (v. 25 sqq.). Ampla explicaţie dată de Matelda se referă la poziţia în spaţiu a Paradisului Pămîntesc, o problemă foarte frecventă în gîndirea patristică şi în cea medievală: el, după cele mai importante concluzii, îşi avea locul în sfera focului, aproape de cea a lunii, sau în sfera aerului care este extern pămîntului. Avînd în vedere că Aristotel împărţise această ultimă sferă în trei regiuni (…), Albert cel Mare şi Sfîntul Toma situează Grădina Edenului în prima regiune, Sfîntul Bonaventura, cu care este de acord Dante, în a treia. Tradiţia exegezei biblice, în plus, acceptase existenţa Paradisului Pămîntesc într-un loc înălţat şi aproape inaccesibil. Îi era uşor lui Dante, a cărui mentalitate respingea «ideea unui Paradis Pămîntesc creat de Dumnezeu şi apoi lăsat gol şi inutilizabil» (Mattalia), să plaseze Paradisul Pămîntesc în vîrful muntelui Purgatoriului – a cărui formare este ulterioară celei a Infernului (cf. Infern XXXIV, 12 sqq.) – făcînd din Grădina Edenului o etapă din revenirea creaturii către Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Liber: indică în primul rînd absenţa din Grădina Edenului a tuturor elementelor care tulbură seninătatea; dar dincolo de sensul «lipsit de…», liber îl are şi pe cel moral, al libertăţii faţă de forţele care îl pot împiedica pe om. Este o libertate nu cucerită, ci dăruită, care se păstrează doar cînd e tăiată orice legătură cu lumea care stîrneşte tulburări şi patimi, vînturi agitate şi apă amestecată cu sînge, dacă Edenul este văzut ca o grădină înconjurată ideal cu ziduri, dincolo de o poartă în faţa căreia stă, înarmat, un înger (simbolul armatei ce apără şi protejează) şi marchează desprinderea completă, de realitatea agitată, a ţinutului paradisiac făcut din flori şi cîntări” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_18

«Acum, întrucît roată se mişcă tot aerul cu prima boltă, de nu-i rupt cercul pe undeva, la înălţimea asta, care ţîşneşte-n bolta vie, rotirea se izbeşte şi frămîntă pădurea deasă» (v. 103-108). Atmosfera se învîrte în jurul pămîntului, dar întîlneşte în mişcarea sa piscul muntelui. “Matelda, după ce-a explicat că nu e o contradicţie între ceea ce Dante vede în pădure şi ceea ce i s-a spus de către Staţiu, se pregăteşte să răspundă la întrebarea despre originea apei şi a vîntului în Paradisul Pămîntesc. Mai întîi îi explică motivele pentru care există vîntul” (T. Di Salvo). “Discursul înaintează, din două în două terţine, printr-o evoluţie logică: locul a fost stabilit de Dumnezeu pentru a-l adăposti pe om (v. 91-96); pentru ca el să nu sufere nici un deranj, nu ajung aici perturbările atmosferice (v. 97-102); acum se explică (v. 103-108) felul cum se produce vîntul care izbeşte pădurea” (Chiavacci Leonardi). “Era o opinie răspîndită în Evul Mediu că aerul se mişcă de la răsărit spre apus, împreună cu toate cerurile, pînă la cel mai înalt, care este Primul Mobil (prima boltă). Această mişcare continuă şi desfăşurată mereu în aceeaşi direcţie este la un moment dat întreruptă de piscul Purgatoriului şi aerul, izbindu-se de copaci, provoacă foşnetul frunzelor” (E.A. Panaitescu). “Aşadar nu vîntul izbeşte Grădina Edenului şi vegetaţia sa, ci aerul, aerul vital, atmosfera care mişcîndu-se cu cerurile se învîrte în jurul Paradisului Pămîntesc, îl înfăşoară şi-l mîngîie. Sunetul care se aude, de parcă ar fi provocat de vînt, trebuie pus nu pe seama atmosferei, ci a bogăţiei frunzelor din copacii care întîmpină respiraţia universului şi şi-o comunică. Iar la sfîrşit sunetul frunzelor devine expresia muzicală a armoniei din Grădina Edenului, ca şi cîntul Mateldei” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Intrarea în Eden (5)

pg_xxviii_14

«‘Voi sînteţi nou-veniţi, şi poate faptul că rîd’, a început ea, ‘în acest loc ales drept cuib al seminţiei omeneşti, vă uimeşte şi vă îngrijorează; dar lumină dă psalmul Delectasti, ce vă scoate mintea din ceaţă. Iar tu ce eşti în faţă şi m-ai rugat, spune-mi de alta vrei s-auzi; căci am venit iute să-ţi dau la orice întrebare povaţă’» (v. 76-84). Matelda a pus uimirea celor trei poeţi – care-i contemplau veselia într-un loc mitic, leagăn al primilor oameni – pe seama nepriceperii lor. Dar îi va lămuri psalmul biblic 92, 4: “Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cînt de veselie, cînd văd lucrarea mînilor Tale”. Apoi l-a îndemnat pe Dante să-i prezinte nedumeririle sale, ca să-i poată oferi explicaţiile aşteptate. “În sufletul poeţilor putea să apară pe bună dreptate un sentiment de stupoare, văzînd-o pe Matelda cum rîde într-un loc ce aminteşte păcatul originar şi apoi prăbuşirea omenirii; dar femeia răspunde că rîde, fiindcă exultă la contemplarea miracolelor create de Dumnezeu: fericirea ei este manifestarea recunoştinţei devotate şi derivă dintr-un profund motiv spiritual” (Sapegno). “Tu ce eşti în faţă: Dante se află în faţa celor doi poeţi, căci a pornit spre pădure singur. Ceilalţi doi îl urmează, cum aflăm din aceste cuvinte. Ordinea s-a inversat; Virgiliu, de cînd l-a «încoronat» pe discipol ca rege peste el însuşi, şi-a abandonat rolul de călăuză (XXVII, 139 sqq.)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_15

«‘Apa’, am zis eu, ‘şi freamătul pădurii dezmint în mine noua credinţă a lucrurilor pe care le-am auzit opuse acesteia’. La care ea: ‘Voi spune cum derivă din ea însăşi ceea ce te uimeşte şi voi risipi ceaţa care te-nconjoară» (v. 85-90). Călătorul a arătat că existenţa apei şi foşnetul frunzelor contrazic ceea ce ştia el despre Eden. Matelda s-a pregătit să-i lămurească neînţelegerea. “Cu alte cuvinte: vivacitatea pădurii presupune, conform legilor naturii, prezenţa apei; foşnetul frunzelor confirmă că aici bate vîntul. Dar Staţiu în cîntul XXI a spus că mai sus de poarta Purgatoriului nu există pe munte schimbări atmosferice: şi totuşi apa din rîu şi vîntul care agită copacii sînt fenomene atmosferice. Cum se potrivesc vorbele lui Staţiu cu faptele pe care le văd? (…) Chestiunea ridicată de Dante se reduce la următoarele: Biblia spune că Paradisul Pămîntesc era plin de flori, era o grădină şi presupunea apa şi vîntul; ştiinţa aristotelică îmi spune că dincoace de o anumită linie a atmosferei nu pot exista fenomene meteorologice. Asta e îndoiala care îl pune pe gînduri pe Dante şi-l îndeamnă să ceară o lămurire” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina1