Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_toscana

Întîlnirea cu desfrînaţii. Două grupuri de penitenţi se întîmpină cu bucurie: sodomiţii şi hermafrodiţii.  Entuziasmul lui Dante faţă de Guido Guinizzelli. Trubadurul provensal Arnaut Daniel.

Pg_XXVI_1

«Pe cînd umblam aşa pe margine, unul după altul, şi bunul învăţător îmi tot spunea: ‘Iată: să-ţi fie de folos că te previn’; la umărul drept mă rănea soarele, care deja, strălucind, schimba tot apusul din albastru în alb; eu cu umbra făceam să pară mai încinsă flacăra; şi la aşa semn am văzut multe umbre, umblînd, că deveneau atente» (v. 1-9). Cei trei poeţi au înaintat pe poteca îngustă, între flăcările din munte şi abis. Virgiliu continua să-l avertizeze pe Dante în legătură cu diverse pericole. În lumina soarelui de asfinţit, umbra proiectată de trupul viu al călătorului le-a atras atenţia penitenţilor. “Cîntul se deschide cu un puternic joc de contraste: lumina soarelui ce asfinţeşte transformă, prin schimbări mărunte, culoarea cerului la apus, acolo unde orice formă de atenuare se pierde, în adnotarea care defineşte în termeni fermi, cu o animaţie ce aminteşte un conflict armat şi sîngele vărsat (mă rănea), punctul exact în care această lumină îl atinge pe Dante (la umărul drept), proiectîndu-i umbra pe zidul compact de flăcări. De acolo emană o altă lumină, cu efecte diferite şi altă rezonanţă simbolică, şi în ea umbrele se miră de neobişnuita intensitate pe care o dobîndeşte lumina, acolo unde umbra trupului călător o apără de razele soarelui. Observă Gallardo: «Începutul acestui cînt pare să amintească de cel al cîntului XXIII din Purgatoriu; dar, de fapt, chiar dacă e asemănătoare legătura care-l uneşte cu cîntul precedent, este foarte diferit şi nou tabloul. Aici totul este mişcare şi simţ al pericolului, pe cînd acolo era curiozitate şi dorinţă de cunoaştere; aici este un viu contrast între lumini şi umbră, care se potriveşte cu păcatul desfrînării». Momigliano, pe de altă parte, a făcut remarci ascuţite în legătură cu terţinele iniţiale, despre capacitatea lui Dante de a «umple de substanţă reală o situaţie ireală» şi a indicat în acest debut «o variantă concretă a motivului obişnuit din Infern şi Purgatoriu: modul în care spiritele îşi dau seama că Dante este viu». Pornind de la observaţiile cu caracter general ale lui Momigliano, Roncaglia a subliniat că «realismul concret» se traduce «aici în efecte sugestive de uimire…», accentuînd, în legătură cu versurile 10-12, «insistenţa, care altminteri ar părea obositoare, pe aspectul incoativ al acţiunii», drept care în acest debut de cînt totul «este reţinut, încetinit, suspendat. Şi atunci cînd unul dintre duhuri i se adresează pînă la urmă lui Dante [v. 16-18], vorbind în numele tuturor, cuvîntarea sa dilată timpul, într-o perifrază politicoasă şi dubitativă»” (E.A. Panaitescu). “Cu umbra făceam: cu umbra mea făceam ca flacăra să pară mai aprinsă: «flacăra descoperită la soare îşi pierde mult din culoarea sa încinsă… şi se albeşte şi aproape că nu se vede; dar dacă este acoperită de vreo umbră, încît soarele să n-o atingă, devine mai eficientă» (Landino); adică pare mai roşie şi mai vie. Acesta e unul din detaliile care, sporind frumuseţea povestirii, îi consolidează la maxim gradul de credibilitate. Între numeroasele «indicii» ale corporalităţii lui Dante (v. 8) – în Purgatoriu aproape mereu oferite de umbra proiectată pe jos – acesta, al umbrei care acoperă flacăra, este cu siguranţă cel mai fantastic de nou şi puternic” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_2

«Acesta a fost motivul ce le-a îndemnat să-mi vorbească; şi-au început a spune: ‘Acela nu pare trup închipuit’. Apoi, de mine cît s-au putut apropia, unii au venit, mereu cu grijă de-a nu ieşi din locul unde ardeau» (v. 10-15). Vederea umbrei lui Dante le-a îndemnat pe duhuri să i se adreseze. Mai întîi s-au sfătuit între ele şi apoi s-au apropiat cu grijă, pentru a nu părăsi zona în care focul le tortura. “Se simte o ezitare în acel nu pare: faptul extraordinar pe care-l sugerează, prin deducerea corectă a prezenţei unei umbre, care se proiectează asupra flăcării, făcînd-o mai încinsă, nu este imediat credibil. Există semne că nu e vorba de un trup aparent, cel eteric, al sufletelor; dar ele nu se pot lăsa pe seama unei judecăţi ferme. De aici uimirea lor: o situaţie psihologică inclusă în meditaţia poeţilor, care înaintează atenţi şi îngrijoraţi pe marginea potecii, în lumina care se îndreaptă spre asfinţit şi colorează lucrurile, precum şi în cealaltă, care se răspîndeşte de la focul peste care se prelinge umbra omului viu” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_3

«‘Oh, tu, ce umbli nu din lene, ci din respect, după ceilalţi doi, răspunde-mi mie ce ard în sete şi-n foc. Nu doar mie vorba ta îmi lipseşte; căci toţi aceştia sînt mai însetaţi de ea ca de apa rece India sau Etiopia. Spune-ne cum de faci perete soarelui, de parcă n-ai fi căzut încă în plasa morţii’» (v. 16-24). Unul dintre penitenţi i s-a adresat lui Dante, care era ultimul în şirul de poeţi care înainta. S-a interesat cu mare curiozitate, în numele tuturor celorlalţi, cum de proiectează o umbră asupra focului ce-i torturează pe ei, de parcă ar fi un trup viu. “Rugămintea acestui suflet către Dante, pătimaşă dar inclusă în limitele unei nobile opţiuni stilistice (pe care le indică printre altele referinţa geografică din v. 21, precum şi cele două imagini care sugerează în termeni intenşi fenomenul umbrei şi actul morţii în v. 22-24), introduce tonalitatea «înaltă» a cîntului în ansamblul său. Mai ales în ce priveşte v. 16-18, foarte pătrunzătoare se dovedeşte observaţia lui Mattalia: «Modul în care îl interpelează pe Dante este de cea mai fină delicateţe: duhurile, necunoscîndu-l pe Poet, nu găsesc alt mod de a i se adresa decît indicîndu-l ca al treilea şi ultimul din şir…, dar se tem că adjectivul ‘ultimul’ sau ‘al treilea’ poate suna urît în urechea celui interpelat: de aici delicata precizare nu din lene, ci din respect, ce pare un fel de scuză». Pentru Roncaglia, în v. 18-21 «imaginea insistentă asupra setei, comparaţia cu popoarele din ţările toride – imagini ale arderii, în spatele cărora se află, chiar dacă mai puţin promptă, o intuiţie asemănătoare celei ce-a dictat suspinul de durere sufocată al lui Guido da Montefeltro – par să provină din aceeaşi zbatere a flăcării şi îi prelungesc expresia” (E.A. Panaitescu). “Imaginea morţii, care îşi întinde plasa şi strînge sufletele în ea, derivă din lumea vînătorii şi a pescuitului. Şi întrucît vînătoarea era o activitate nobilă, aceasta ne trimite, punînd capăt întrebării duhului, la tonul general al vorbirii: nobil, demn, folosind imagini cînd dense (ard în sete şi-n foc), cînd neobişnuite (faci perete soarelui), cînd sugestive (în plasa morţii), cînd realiste (apa rece); pluteşte în aer avertismentul unei tăceri, o atmosferă de schit, de cerc cultural, locuit de oameni gînditori şi rafinaţi” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_2

Advertisements