Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXVI_10

«Pe-aici mă duc în sus spre a nu mai fi orb: stă o femeie deasupra ce-mi dobîndeşte harul, prin care trupul muritor îl port prin lumea voastră. Dar fie ca marea voastră dorinţă curînd să se-mplinească, încît cerul să vă primească, aşa plin de iubire, ce pe mai larg tărîm se-ntinde, spuneţi-mi, ca şi asta pe hîrtie s-o adaug, voi cine sînteţi şi cine-i mulţimea ce pleacă-n spatele vostru’» (v. 58-66). Pelerinul le-a spus că urcă prin Purgatoriu pentru a cunoaşte păcatele care ne orbesc. O femeie din Paradis îl ajuta să străbată lumea de dincolo. Apoi a cerut să le afle identitatea, pentru a le-o consemna în paginile poemului. “Femeia care dobîndeşte pentru poet harul este Beatrice; unii s-au gîndit la Sfînta Fecioară. Notaţia ambiguă a versului o femeie deasupra… etc. nu permite o descifrare unilaterală, dar «tocmai această indeterminare, prin care cititorul se gîndeşte la ‘eternul feminin’ ideal, mai curînd decît la un simbol teologic precis, este mult mai poetică decît împărţirea mecanică a atribuţiilor între cele trei ‘doamne binecuvîntate’ din cîntul II al Infernului» (Roncaglia)” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_11

«La fel de uluit se tulbură munteanul şi privind roată amuţeşte, cînd intră sălbatic şi necioplit în oraş, cum s-a arătat fiecare umbră la chip; dar cînd s-au despovărat de uimire, ce-n inimile înalte iute se potoleşte» (v. 67-72). Omul coborît de la munte într-un oraş civilizat rămîne la fel de uimit de ceea ce vede, precum au rămas păcătoşii de ceea ce au auzit. “În fundal se recunoaşte şi complăcerea poetului care, prin uimirea munteanului exprimă surprinzătoarea şi rapida dezvoltare a Florenţei, determinabilă nu doar prin obiceiurile schimbate şi bogăţia vieţii culturale şi comerciale, ci şi prin marile biserici, palate, mobiliere somptuoase, creşterea impresionantă a populaţiei, bunăstarea răspîndită” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_12

«‘Ferice de tine că din rănile noastre’, a început cea care întîi m-a întrebat, ‘ca să-ţi fie mai bun sfîrşitul, spre ştiinţă te îmbarci! Lumea ce nu vine cu noi a păcătuit de ceea ce odinioară Cezar, triumfător, de sine a auzit strigîndu-se “regină”: de-aia se duc ţipînd “Sodoma” şi certîndu-se pe ei, cum ai auzit, şi-ajută arsura prin ruşine» (v. 73-81). Revenindu-şi repede din uimire, unul dintre păcătoşi l-a elogiat pe Dante pentru privilegiul de care se bucură, de-a cunoaşte experienţele din lumea de apoi, pentru a le strînge în barca virtuţii, care-l va ajuta să se mîntuiască. I-a spus că penitenţii ce se îndepărtează au de ispăşit pentru sodomie, care odinioară i-a fost reproşată chiar şi lui Cezar. Ei îşi combinau suferinţa arsurilor, pentru ispăşirea păcatului, cu ruşinea pe care şi-o provocau, prin evocarea dezmăţului biblic de odinioară. “Guido Guinizzelli prezintă al doilea grup de desfrînaţi, cei care s-au murdărit de sodomie, păcat pe care unele izvoare istorice (Suetoniu, Vieţile Cezarilor 49; şi, ca izvor direct pentru Dante, Uguccione da Pisa în Magnae Derivationes) i-l atribuie şi lui Caius Iulius Cezar. Acesta a fost acuzat că a avut raporturi împotriva naturii cu Nicomede, regele Bitiniei (de aici derivă expresia din v. 78: regină) şi, pe cînd îşi sărbătorea triumful militar, după expediţia victorioasă în Galia, a fost batjocorit chiar de soldaţii săi” (E.A. Panaitescu). “Că Dante credea în homosexualitatea lui Cezar pare inadmisibil, pentru profilul înalt pe care i-l atribuie de fiecare dată cînd îl numeşte: îl plasează în Limb, printre sufletele măreţe, în cîntul lui Iustinian (Paradis VI) îl consideră stîlpul Imperiului şi îi elogiază victoriile. Împotriva homosexualilor, medievalii au fost mereu aspri şi nemiloşi: nu doar că nu le-au recunoscut meritele personale, dar i-au văzut ca exemple de viciu degradant şi i-au condamnat la rug. Putea oare Dante în acelaşi timp să-l elogieze şi să-l condamne pe Cezar? În acest sens ni se pare acceptabilă, pe lîngă faptul că e sugestivă, interpretarea lui M. Marti: «Poate că aluzia la sodomia lui Cezar este aici mai curînd negativă decît pozitivă, defensivă şi nu ofensivă, acuzatoare; Dante reduce episodul la o perifrază pentru a exprima, cu mai mare intensitate retorică, natura păcatului, dar lasă controversată implicarea prestigiosului personaj: ‘Lumea care nu vine cu noi l-a jignit pe Dumnezeu de ceea ce pînă şi Cezar (jam Caesar), în momentul triumfului său, a auzit adresîndu-i-se cu apelativul de regină’; asta, dacă ne uităm mai bine, nu constituie o acceptare a acuzaţiei, ci dezvăluie poate neîncredere şi uimire, ba poate chiar notează efectele sarcastice ale unei faime triste, neadevărate şi nemeritate»” (T. Di Salvo).

Miniatura_Montpellier_3

Advertisements