Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXVI_16

«şi fără a auzi şi-a spune gînditor am umblat îndelung privindu-l, dar pentru foc nu m-am apropiat. După ce m-am îndestulat de a-l vedea, m-am oferit gata de a-l ajuta, cu tonul ce te face crezut» (v. 100-105). Impresionat de întîlnirea cu maestrul său, Dante şi-a pierdut auzul şi graiul de admiraţie, pentru o scurtă perioadă. Apoi i s-a pus la dispoziţie, jurînd să-i îndeplinească orice poruncă. “Acest blocaj, această viziune admirativă şi concentrată a maestrului, prin excluderea oricărui alt element, considerat secundar sau deviant, ca vorbitul-răspunsul-întrebatul, constituie poate momentul cel mai intens poetic al episodului, accentuat de observaţia, implicit dureroasă, privind pragul de foc ce împiedică o mai afectuoasă apropiere de poetul atît de îndelung dorit în memorie” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_17

«Şi el mie: ‘Tu laşi asemenea urmă, din cîte aud, în mine şi-aşa de clară, încît Lete n-o poate şterge sau întuneca. Dar dacă spusele tale drept au jurat, spune-mi din ce pricină mi-arăţi în vorbe şi priviri că mă-ndrăgeşti’» (v. 106-111). Guinizzelli i-a mărturisit că a rămas copleşit de cele auzite, adică de faptul că Dante străbate viu tărîmul morţilor, dar mai ales de marea admiraţie pe care acesta i-o poartă. S-a interesat de motivul sentimentelor călduroase. “Lete, pentru antici rîul uitării, în Paradisul Pămîntesc ce-a fost închipuit de Dante le şterge duhurilor doar amintirea păcatelor comise. Dar Guinizzelli îl foloseşte aici fireşte în sensul curent, din tradiţia clasică” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_18

«Şi eu lui: ‘Dulcile voastre versuri, care, cît va dura graiul modern, îşi vor face scumpe ale lor manuscrise’. ‘Oh, frate’, mi-a zis, ‘acesta pe care ţi-l arăt cu degetul’, şi mi-a indicat un spirit în faţă, ‘a fost mai bun meşter al vorbirii materne» (v. 112-117). Dante îl admira pe Guinizzelli pentru crearea unor versuri dulci, care vor rămîne etern în memoria literaturii italiene. Interlocutorul i-a respins elogiul frenetic, arătîndu-i un alt spirit, care a fost mai mare meşter de cuvinte, pe graiul său, decît ar fi izbutit el însuşi. “Voastre: politicosul «voi» este rezervat pentru foarte puţine personaje din poem: maestrul Brunetto, Farinata, tatăl Guinizzelli, strămoşul Cacciaguida şi mereu Beatrice. Nu este legat de condiţia socială, fiindcă Dante foloseşte «tu» cu principi şi papi, ci de autoritatea morală datorată lor de Dante; face excepţie Farinata, marele ghibelin în faţa căruia politeţea este instinctivă (cf. Inf. X, 43)” (Chiavacci Leonardi). “Afirmaţia cuprinsă în v. 113 este lămurită de un pasaj din Vita Nova (XXV), unde Dante observă că «nu cu mulţi ani în urmă au apărut aceşti poeţi vulgari» (italieni), care au înlocuit folosirea limbii latine cu cea a limbii vulgare (italiene), umplînd de demnitate literară graiul folosit în viaţa cotidiană, graiul vorbirii materne (v. 117), care se învaţă din gura mamei, spre deosebire de latina învăţată din textele scrise” (E.A. Panaitescu). “Cel care, în opinia lui Guinizzelli, a fost mai mare poet pe limba sa – provensala – decît însuşi Guinizzelli într-a sa – italiana – este Arnaut Daniel, unul dintre cei mai importanţi trubaduri provensali, care a trăit în a doua jumătate a sec. al XII-lea. Dante a arătat pentru el o mare admiraţie, încît l-a imitat în Rime petrose şi l-a lăudat în diverse pasaje din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9; VI, 6; XIII, 2) pentru implicarea în subiectul iubirii şi rafinamentul stilistic. În versurile 115-117 Dante admite explicit, prin chiar cuvintele lui Guinizzelli, că poetul bolognez «a înnoit poezia italiană, situîndu-se pe calea deschisă de Arnaut Daniel, atît în privinţa tehnicii propriu-zise, cît şi a rafinamentului lingvistic şi stilistic» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Francesco_da_Barberino

Advertisements