Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXVI_19

«În versuri de iubire şi proze de roman i-a întrecut pe toţi; şi lasă-i pe neghiobi să spună că cel din Lemosi îi stă-nainte. Spre faimă, nu spre adevăr îşi îndreaptă ei chipul şi-aşa îşi întăresc părerea, înainte ca arta sau raţiunea să le asculte» (v. 118-123). Arnaut Daniel i-a depăşit pe toţi artiştii cuvîntului, atît în poezie cît şi în proză. Unii îl consideră mai important pe trubadurul din Limousin (Giraut de Bornelh). Dar nătărăii se orientează mereu după renumele iluzoriu al cuiva şi îşi consolidează impresiile, fără a mai asculta argumentele estetice sau raţionale. “Versuri de iubire: sînt cele două mari forme în care s-a exprimat limba din Franţa: provensala, sau limba d’oc, în lirica de iubire, şi franceza, sau limba d’oil, în proza romanelor de iubire şi de aventură. În De Vulgari Eloquentia, Dante afirmă despre limba d’oc că ea se poate mîndri «că au folosit-o mai întîi cei mai vechi autori de rime din limba populară», iar despre limba d’oil că «tot ce s-a scris ori s-a inventat în proza din limba populară îi aparţine» (I, X, 2-3). Arnaut aşadar i-a întrecut pe toţi, poeţi şi prozatori, în folosirea limbii materne” (Chiavacci Leonardi). “Cel din Lemosi este Giraut de Bornelh, poet provensal născut în Limousin, în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi definit de Dante ca fiind cîntăreţul demnităţii, într-un pasaj din De Vulgari Eloquentia (II, II, 9). Stilul lui, în comparaţie cu cel preţios, elaborat şi complex al lui Arnaut Daniel, apare mai simplu şi este judecat negativ de Dante, împotriva unei păreri răspîndite a vremii, care îl elogia pe Giraut ca pe cel mai mare trubadur” (E.A. Panaitescu). “Modelul expresiv al acestor terţine, în care Guinizzelli elogiat se eschivează şi indică alt poet, mai bun decît el, are un precedent în Purgatoriu XI. Acolo Oderisi da Gubbio îl indicase pe Franco bolognezul ca miniaturist mai îndemînatic: hîrtiile lui, spunea, sînt mult mai luminoase şi surîzătoare decît ale mele. Parcă aceşti artişti şi poeţi tind să îndepărteze de la sine imaginea de fanfaroni, parcă se tem să nu fie exclusivişti şi simt că orice sărbătorire a propriei arte sună ca un fals imn de glorie, inoportun mai ales pe lumea cealaltă. Aici au învăţat virtutea modestiei: alături de ei există alţi artişti şi îl invită pe călător la o evaluare adecvată a operelor tuturor” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_20

«Aşa au făcut mulţi în vechime cu Guittone, din zvon în zvon doar lui dîndu-i valoare, pînă cînd l-a-nvins adevărul prin mai multe persoane. Însă dacă tu ai aşa adînc privilegiu, că ţi-e permis să mergi în schitul unde Cristos e stareţ, spune-i pentru mine un “Tatăl Nostru”, doar cît ne-ajunge în astă lume, unde nu mai avem putinţa de-a păcătui’» (v. 124-132). La fel s-a întîmplat odinioară cu Guittone d’Arezzo, care a fost considerat poet mare doar pe baza zvonurilor. Dar ulterior tot mai mulţi şi-au dat seama că asta nu era adevărat. (Sau în altă lecţiune: ulterior tot mai mulţi l-au întrecut.) Dacă pelerinul are posibilitatea să ajungă în Paradis, în faţa lui Isus, este rugat să spună o rugăciune pentru sufletul poetului care-i vorbeşte. Se va putea opri din “Tatăl Nostru” înainte de pasajul “şi nu ne duce pe noi în ispită”, întrucît sufletele din Purgatoriu nu mai pot fi victime ale ispitei. “Dante, care a deschis în v. 119-120 vechea polemică dintre Arnaut Daniel şi Giraut de Bornelh, rezolvînd-o în favoarea celui dintîi, prin rafinamentul limbajului, acum propune din nou, în v. 124-126, judecata dură formulată în De Vulgari Eloquentia (II, VI, 7) şi în Divina Comedie (cf. Purgatoriu XXIV, 55-62) împotriva lui Guittone şi a imitatorilor săi, în numele superiorităţii curentului Dolce Stil Novo. El le reproşează poetului aretin şi urmaşilor săi că au rămas legaţi de limbajul plebeu grosolan, respingînd folosirea limbii italiene în formele sale elegante, care erau practicate de noua poezie” (E.A. Panaitescu). “E foarte limpede că ne aflăm în faţa unei polemici literare, ce reia şi fixează termenii polemicii nu doar danteşti, care i-a opus pe guittonieni şi pe stilnovişti, şi din care se păstrează ecouri în alte opere ale lui Dante. Polemica i-a implicat şi pe poeţii exemplari de la care se revendicau guittonienii. (…) Îi stă mărturie întîlnirea cu Bonagiunta, căruia Dante îi expune rapid sensul poeticii stilnoviste, întemeiate pe iubirea care dictează pe dinăuntru şi pe poetul care îşi pune în cuvinte fidelitatea interioară faţă de iubire. Dar pentru Dante iubirea nu e cea care conduce la explozia instinctelor, ci aceea care se exprimă prin descoperirea purităţii interioare şi, pornind de aici, cucereşte divinitatea. Contrapunerea, aşadar, este în fond de caracter moral şi religios, de opţiune între pasiunea care descătuşează păcatul şi cea care devine contemplare mistică a perfecţiunii absolute, pentru care femeia iubită, Beatrice, reprezintă un semn concret. Iar superioritatea adevărului judecăţii limitative despre importanţa poetică a lui Guittone este aceeaşi care subînţelege poezia ca o linie de continuitate în iubirea pentru o femeie şi cea pentru divinitate” (T. Di Salvo). “L-a-nvins adevărul: aceasta este a patra citare a lui Guinizzelli (după ardo, imbarche şi padre mio), în dialogul creat de Dante. Tocmai în sonetul de răspuns către Bonagiunta (Rime XIX b 4), poetul bolognez declara că omul înţelept îşi reţine judecata «infin a tanto che ‘l ver l’assigura» (pînă cînd adevărul îl asigură), adică pînă cînd realitatea experimentată îl confirmă. Adevărul a demonstrat acum judecata falsă din vechime despre superioritatea lui Guittone, printre poeţii de limbă vorbită din Italia” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XXVI_21

«Apoi, ca pentru a-i lăsa loc altuia de lîngă el, în foc s-a mistuit, cum peştele în apă se-adînceşte» (v. 133-135). Guinizzelli a dispărut în foc, lăsînd loc altui duh să stea de vorbă cu pelerinul. “Cum peştele în apă: umbra se scufundă în foc şi dispare din faţa ochilor, ca un peşte la fundul apei: comparaţia devine mai puternică prin contrastul apă-foc. La fel se va face nevăzută Piccarda în lumina din Paradis: e cantando vanio / come per acqua cupa cosa grave («şi cîntînd a dispărut, ca prin apa adîncă lucrul greu») (Par. III, 122-123)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_parigina_3

Advertisements