Guido Guinizzelli, meşter de cuvinte (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_XXVI_22

«Eu am înaintat un pic spre cel arătat şi-am zis că numelui său dorinţa mea îi pregătea un loc plăcut. El a început să spună liber: ‘Tan m’abellis vostre cortes deman, qu’ieu no me puesc ni voill a vos cobrire» (v. 136-141). Dante s-a apropiat de noua apariţie şi i-a declarat amabil intenţia sa de a-i cunoaşte numele. Celălalt i-a răspuns direct, pe limba provensală: Atît mi-e de plăcută rugămintea voastră curtenitoare, încît nu pot şi nu vreau să mă ascund. “Expesia dantescă este şlefuită, literar construită cu multă pricepere: nu degeaba discuţia se poartă între poeţi, în prezenţa unui poet care îi este indicat ca fiind cel mai mare artist al cuvîntului şi minunat constructor de imagini retoric realizate. La această lecţie vrea să se adapteze pe plan stilistic Dante şi o face prin cuvinte nu doar elaborate, dar şi uşor baroce, chiar dacă nu există intenţia de exasperare lexicală sau expresivă” (T. Di Salvo). “Este prima şi singura dată cînd în poem se vorbeşte într-o limbă străină. Aici poetul provensal vorbeşte pe limba lui, pe care Dante dovedeşte că o stăpînea foarte bine, chiar dacă pasajele au fost modelate după versuri şi expresii ale poeţilor provensali” (T. Di Salvo).

Pg_XXVI_23

«Ieu sui Arnaut, que plor e van cantan; consiros vei la passada folor, e vei jausen lo jorn qu’esper, denan. Ara vos prec, per aquella valor que vos condus al som de l’escalina, sovenha vos a temps de ma dolor!’ Apoi s-a ascuns în focul ce-i curăţă» (v. 142-148). Eu sînt Arnaut, care plîng şi merg cîntînd; îndurerat îmi contemplu nebunia trecută şi văd bucuros fericirea (sau în alte lecţiuni: ziua) la care sper, în faţa mea. Acum vă rog, pentru acea valoare (adică: în numele lui Dumnezeu) care vă conduce în vîrful scării, amintiţi-vă la timpul potrivit de durerea mea. După aceste cuvinte a dispărut în flăcările purificatoare. “Ieu sui Arnaut: declararea numelui, care constituie un ecou dintr-un vers al lui Arnaut însuşi, se include totuşi într-un obicei comun celorlalte spirite din al doilea ţinut: io son Bonconte…; io son Omberto…; son Guido Guinizzelli…” (Chiavacci Leonardi). “Aceste versuri, singurele (cum ziceam) într-o limbă străină modernă (omitem latina) au stîrnit diverse interpretări. În substanţă Arnaut nu spune lucruri diferite de celelalte suflete din Purgatoriu: îl îndeamnă pe Dante să se roage pentru el, fiindcă acolo se înaintează mult, prin rugăciunile celor vii, pe calea ispăşirii. Mai întîi îi mulţumeşte lui Dante pentru interesul arătat, apoi se prezintă pentru a spune că se purifică pentru păcatele trecute, prin pedeapsa cu focul, în care ca de obicei printre alte dureri se contopesc suferinţa şi bucuria. La sfîrşit îi cere călătorului rugăciuni. Era nevoie oare ca toate acestea să fie spuse în provensală? Nu-i adevărat oare că spiritele din toate timpurile şi graiurile se prezintă şi vorbesc pe limba lui Dante? Întrebări inutile. Trebuie să acceptăm evidenţa şi să intuim motivul alegerii lingvistice. Care nu putea fi decît literar. Într-un ansamblu de cînturi dedicate întîlnirilor cu poeţi, nu e lipsită de sens o întîlnire cu un poet provensal, care se traduce într-o întîlnire cu limba d’oc, de la care porniseră poeţii din sec. al XIII-lea în alte direcţii. «Dar e ciudat că versurile atribuite aici de Dante lui Arnaut Daniel sînt foarte departe, ca stil, de cele pe care el obişnuia să le rotunjească în timpul vieţii şi sînt, chiar dimpotrivă, un exemplu, aproape o opţiune contrară, de stil limpede, uşor, clar, a ceea ce de fapt provensalii numeau trobar leu, în opoziţie faţă de trobar clus, adică tocmai stilul în care Arnaut era un maestru» (Monteverdi). Dar este şi aceasta o confirmare că prezentul grup de cînturi dedicate poeţilor şi chestiunilor de poetică nu vrea să fie o serie de medalioane ale unor indivizi, ci o căutare autobiografică, realizată de Dante, despre propriii săi părinţi, despre originile sale culturale şi literare, despre dăruirea pentru poezia-înţelepciune, care constituie premisele călătoriei sale ideale spre cucerirea propriei identităţi morale şi poetice. Între acei părinţi, au un relief propriu (acelaşi pe care l-au avut în cultura europeană din sec. al XIII-lea) poeţii din Provenţa, între care Arnaut Daniel este un exemplu emblematic şi sintetic” (T. Di Salvo). “Apoi s-a ascuns: la fel ca şi Guido, Arnaut dispare în foc, ascunzîndu-se de vederea celorlalţi. (…) Şi affina (curăţă), ultimul cuvînt din cînt, este, cum notează Perugi, un cuvînt-rimă din Guillelm de Berguedà şi din acea canţonă, din care numeroase elemente au fost preluate în vorbirea lui Arnaut. Focul purificator se închide peste poetul inspirator al Rimelor pietroase, aproape mistuind în sine, cum scrie Contini, acea experienţă din viaţa trecută a lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese_3

Advertisements