Despărţirea de Virgiliu (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_fiorentina1

Trecerea prin focul purificator. Ascensiunea spre Paradisul Pămîntesc. Se lasă seara şi călătorii se odihnesc pe trepte. Visul lui Dante: Lia şi Rahela. Ultimele sfaturi de la Virgiliu. Dante e triumfător pe sine însuşi.

pg_xxvii_1

«Ca atunci cînd primele raze vibrează, acolo unde creatorul sîngele şi l-a vărsat, curgînd la vale Ebrul sub Libra înaltă şi unde-n Gange la prînz arde, aşa stătea soarele; deci ziua se ducea, cînd îngerul Domnului voios ne-a apărut» (v. 1-6). Cobora seara în Purgatoriu, pe cînd la Ierusalim (unde s-a jertfit Isus) erau zorii zilei, Spania, pe rîul Ebru, se găsea în constelaţia Balanţei, iar pe Gange, în India, era amiază. Celor trei călători le-a apărut un înger cu chipul senin. “Dante, prin această comparaţie complicată, vrea să explice că în Purgatoriu este ora asfinţitului, pe cînd la antipozi, la Ierusalim, sînt zorii zilei. În cele două puncte extreme ale pămîntului bate miezul nopţii în Spania – unde rîul Ebru este la 90o longitudine vest de Ierusalim şi se află în acest moment sub constelaţia Balanţei (Libra) – şi miezul zilei pe Gange, în India, plasată la 90o longitudine est de Ierusalim. (…) La fel ca în cînturile II, IX, XV, XIX, XXV, acest debut determină ora de pe muntele sfînt, printr-o serie de referinţe la poziţia astrelor în raport cu pămîntul. Astronomia este elementul imposibil de neglijat în poezia Comediei, nu doar, cum subliniază Momigliano, fiindcă «aceste priviri îndreptate spre mişcările astrelor sporesc solemnitatea ascezei lui Dante şi îi aprofundează semnificaţia spirituală», ci şi întrucît ea rezultă ca «parte esenţială a concepţiei de ansamblu a unei lumi fizice, morale şi poetice, şi are de asemeni o funcţie delicat artistică, prin imaginile rătăcite pe care le evocă şi totodată prin posibilitatea pe care o oferă de îmbogăţire a limbajului şi a imaginilor, cu introducerea termenilor sugestivi, cu privire la locuri, astre, cuvinte inclusiv tehnice, a căror valoare în poezie artistul Dante ştia s-o aprecieze» (Gallardo). Fireşte trebuie să ţinem seama că la Dante imaginea rătăcitoare sau amănuntul tehnic nu sînt niciodată folosite în mod gratuit, pentru capacitatea lor de a stîrni uimirea, ci se justifică deplin în stilul înalt şi «tragic», ce dobîndeşte un relief tot mai evident, pe măsură ce povestirea îl poartă pe călător departe de regiunile «comicului»: pămîntul locuit şi Infernul, ce reprezintă o proiecţie a acestuia, în cheie sarcastică şi caricaturală. Cele două terţine iniţiale din acest cînt se caracterizează, în primele patru versuri, printr-o extremă concentrare expresivă” (E.A. Panaitescu). “Cele patru locuri semnalează astfel coordonatele timpului: acum cînd în Purgatoriu este asfinţitul, la Ierusalim e răsăritul, pe Gange este amiază, iar la Cádiz (pe Ebru) e miezul nopţii. Situaţia este opusă celei în care a început ascensiunea (Purg. II, 1-9), cînd Aurora apărea pe malurile Purgatoriului, iar soarele apunea la Ierusalim. Solemnitatea asemănătoare a debutului semnalează că s-a încheiat ciclul, călătoria de purificare este la final” (Chiavacci Leonardi).

Zodiaco

pg_xxvii_2

«Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta ‘Beati mundo corde!’, cu voce mai tare decît a noastră, vie» (v. 7-9). Îngerul îi aştepta dincolo de flăcări, cîntînd mai limpede şi mai puternic decît o voce reală. “Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt (Matei 5, 8) – «Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!». Este a şasea fericire din Evanghelia după Matei, care se potriveşte limpede, de această dată, cu păcatul de pe cornişă. În faţa flăcării, cîntecul puternic se înalţă în asfinţit cu o intensă frumuseţe, dus de o terţină de mare muzicalitate” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_3

«Apoi: ‘Nu treceţi mai departe, suflete sfinte, de mai întîi nu vă muşcă focul; intraţi în el şi la cîntecul de-acolo nu fiţi surde’, ne-a spus cînd i-am ajuns aproape; la care, cum l-am priceput, ca omul viu vîrît în groapă m-am făcut» (v. 10-15). Îngerul le-a cerut să intre în foc pentru a se purifica şi să se orienteze după sunetul cîntării pentru a-şi găsi calea. Dante s-a înspăimîntat groaznic la acest îndemn. “Este limpede că observaţia îngerului nu se limitează la cei trei poeţi, ci se extinde la toate duhurile din Purgatoriu care, după ce şi-au încheiat purificarea, sînt considerate în sfîrşit demne de Paradis. Flăcările din al şaptelea cerc au astfel o dublă sarcină: ele constituie pedeapsa pentru destrăbălaţi şi încheie, printr-o ultimă suferinţă, tot ciclul de ispăşire al sufletului mîntuit (prin foc, de altminteri, Dante a sintetizat suferinţele din Purgatoriu: cf. Infern I, 118-120); trecerea prin foc ar simboliza astfel «întoarcerea omului la starea primei inocenţe» (Nardi), înainte de intrarea în Paradis. Trebuie de asemeni să amintim că, după o tradiţie patristică şi medievală, spada de foc ţinută de Heruvimii puşi de Dumnezeu ca strajă la Paradisul Pămîntesc, după alungarea lui Adam şi a Evei (Geneza 3, 24) trebuie interpretată ca un zid de foc ce-a încuiat Edenul după căderea în păcatul originar” (E.A. Panaitescu). “Suflete sfinte: să n-o luăm în sens propriu; cei trei pe care îngerul îi invită să treacă nu sînt de fapt, nici unul, destinaţi să devină sfinţi, nici măcar Staţiu. Putem înţelege: suflete care vă apropiaţi de încheierea ispăşirii, treceţi şi de această încercare chinuitoare a focului, lăsaţi-vă arşi de acest rug (iar rugul în Evul Mediu era o condamnare, dar mai ales un îndemn ca sufletul păcătosului, sub presiunea suferinţei şi a durerii, să se căiască şi să se purifice). Dar Virgiliu nu face parte dintre sufletele ce pot spera la sfinţenie şi fericire. De aceea cuvintele se pot înţelege ca o formulă pe care îngerul o pronunţă, ca îndemn, de fiecare dată cînd duhurile trebuie să treacă prin zidul de foc. Acest zid (concepţia le aparţine Părinţilor Bisericii, care l-au închipuit în jurul Paradisului Pămîntesc) «dincolo de a fi instrumentul suferinţei specifice a desfrînaţilor, dobîndeşte şi o semnificaţie ritualică mai vastă, aproape ca o sinteză… a întregului proces de purificare a sufletelor alese» (Sapegno)” (T. Di Salvo).

andrea_bonaiuto

Advertisements