Despărţirea de Virgiliu (2)

by Laszlo Alexandru

pg_xxvii_4

«Cu mîinile unite m-am întins, privind focul şi tare imaginîndu-mi trupurile umane deja văzute aprinse. S-au întors spre mine bunele călăuze; şi Virgiliu mi-a spus: ‘Fiul meu drag, aici poate fi caznă, dar nu moarte» (v. 16-21). Dante şi-a îndreptat întreaga atenţie în faţă, dar şi-a ţinut trupul bine echilibrat de mîini în spate, amintindu-şi cu groază imaginile cu oameni arzînd pe rug. Însoţitorii au încercat să-l încurajeze: în Purgatoriu este multă suferinţă, dar nu poate exista moartea sufletelor. “Cu mîinile unite m-am întins: ţinîndu-mi mîinile lipite şi strînse de trup, m-am întins în faţă, sprijinindu-mă pe acele mîini, pentru a mă ţine înapoi şi a nu cădea în flăcări. Această atitudine – cum au înţeles-o deja Barbi, Casini, Sapegno – ni se pare că explică cel mai bine litera textului şi sensul pe care vrea să-l transmită: eroul se întinde înainte şi priveşte, totodată ţinîndu-se cît mai în spate posibil, contrabalansîndu-se pe mîini pentru a nu-şi pierde echilibrul” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_5

«Gîndeşte-te, gîndeşte-te! Dacă eu pe spinarea lui Gerion te-am dus teafăr, ce voi face acum, mai aproape de Domnul? Fii sigur că şi de-ai sta o mie de ani în albia acestei flăcări, nu ţi-ar putea clinti un fir de păr» (v. 22-27). Maestrul îi aminteşte un alt moment de cumpănă, cînd împreună au fost obligaţi să urce în spinarea monstrului infernal. Însă acest foc purificator provoacă suferinţă, nicidecum degradare spirituală. “Virgiliu, pentru a-l îmbărbăta pe Dante şi a-l îndemna să aibă toată încrederea în maestrul său, îi aminteşte episodul cel mai semnificativ, printre multe altele, în care intervenţia sa l-a ajutat pe discipol să depăşească primejdia şi frica: atunci cînd l-a dus pe spatele lui Gerion (Infern XVII, 1 sqq.), însuşi simbolul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu). “Dante se află în faţa unuia dintre acele obstacole care, pe plan moral, echivalează cu un salt calitativ, cu o trecere care deschide noi orizonturi şi impune curaj şi hotărîre. De aceea îndemnul lui Virgiliu sună imperios, ca o formulă sacră, pronunţată de o înaltă autoritate religioasă, în spatele şi deasupra căreia se zăreşte autoritatea divină, ce invită sufletul penitent să-şi reamintească rapid itinerariul, să cumpănească puterile de care a fost sprijinit în procesul de ascensiune şi să pornească iarăşi, într-un nou salt, cu un nou act de credinţă” (T. Di Salvo). “Expresia nu ţi-ar putea clinti un fir de păr este din limbajul popular, vorbit. Semn, şi acesta, al adeziunii danteşti la o realitate care şi în lumea de dincolo îşi păstrează accentele din viaţa cotidiană. Lumea de dincolo nu modifică substanţa lexicală şi expresivă a vieţii: îi dă trăsătura eternităţii, o fixează în modalităţi emblematice, eliminîndu-i doar aspectele marginale, neesenţiale” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_6

«Şi de crezi poate că te-nşel, dă-te spre ea şi te convinge cu mîna la poala straiului. Azvîrle odată, azvîrle orice teamă: treci aici; vino şi intră sigur!’. Dar eu tot neclintit şi împotriva conştiinţei» (v. 28-33). Virgiliu l-a îndemnat să se convingă singur că flacăra nu-l poate distruge, apropiindu-şi de ea marginea hainei. În ciuda insistenţelor maestrului, Dante refuza această nouă experienţă, fiind dominat de instinctul pericolului, deşi raţiunea îl încuraja să avanseze. “«Far la credenza (a se convinge) se spunea despre cel care gusta în prealabil mîncarea principilor, pentru a-i asigura pe aceştia că nu era otrăvită» (Scartazzini-Vandelli). Virgiliu vrea să spună aşadar că proba făcută cu marginea hainei e decisivă, va îndepărta orice îndoială, îi va da garanţia siguranţei, fără a-l expune personal” (T. Di Salvo). “Cu tandreţe paternă, Virgiliu încearcă să-l asigure pe Dante. Este ultima dată cînd intervine, cu toată autoritatea şi capacitatea retorică ce-l caracterizează, în ajutorul şi sfatul celui ce i-a fost încredinţat. El îşi foloseşte toate argumentele şi, nereuşind, rămîne tulburat (v. 35). Întreaga scenă, dincolo de faptul că propune un sens limpede moral – raţiunea nu poate învinge ultima rezistenţă a omului în faţa lui Dumnezeu, ci doar iubirea –, dobîndeşte astfel o puternică şi delicată valoare umană” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_ferrarese1

Advertisements