Despărţirea de Virgiliu (3)

by Laszlo Alexandru

miniatura_fiamminga

pg_xxvii_7

«Cînd m-a văzut că stau ferm şi aspru, oleacă tulburat a zis: ‘Vezi bine, fiul meu; între Beatrice şi tine stă zidul acesta’. Cum la numele de Thisbe şi-a deschis genele Pyram aflat pe moarte şi-a privit-o, atunci cînd dudul s-a-nroşit; astfel dîrzenia mi s-a-mblînzit, m-am întors spre înţeleapta călăuză, auzind numele ce-n minte mereu îmi revine» (v. 34-42). Întrucît nu reuşea să-l convingă pe Dante să traverseze focul, Virgiliu i-a spus că dincolo îl aşteaptă Beatrice. Îndată ce-a auzit numele femeii iubite, poetul şi-a lepădat încăpăţînarea, la fel cum odinioară Pyram şi-a deschis ochii înainte de moarte, auzind numele rostit de Thisbe. “Legenda despre Pyram şi Thisbe este povestită de Ovidiu în Metamorfozele lui (IV, 55-166). Cei doi tineri din Babilon, a căror iubire era împiedicată de familiile lor, şi-au dat întîlnire sub un dud. Thisbe, venită prima, a fost obligată să fugă la apariţia neaşteptată a unei leoaice, scăpîndu-şi vălul, pe care fiara l-a pătat de sînge. Cînd a ajuns Pyram, crezînd că Thisbe a fost devorată, s-a aruncat în propria spadă şi fata l-a găsit aşa, cînd s-a întors ceva mai tîrziu; tînărul şi-a deschis pentru ultima dată ochii, atunci cînd Thisbe i-a pronunţat numele, în timp ce sîngele lui scălda rădăcinile dudului, care de atunci şi-a schimbat culoarea fructelor din albe în roşii. Referinţa la mitul prelucrat de Ovidiu – surprins în clipa tragicului epilog, ce constituie trăsătura sa cea mai semnificativă – ne introduce într-un moment de mare emoţie, legat de un aspect autobiografic (v. 40-42). Acesta e momentul în care poezia se afirmă în modul cel mai pregnant, în scena simbolică unde Dante se opune ultimelor îndemnuri ale maestrului său” (E.A. Panaitescu). “Argumentul hotărîtor nu se lasă doar pe seama raţiunii, solicită intervenţia sentimentului, recurge la emoţii, la iubire, la credinţă. Sub aspect alegoric, poetul parcă vrea să spună că procesul de purificare, care se completează prin viziunea Beatricei şi recucerirea adevărului revelat, nu se realizează pe deplin, dacă sufletul nu acceptă toate treptele ispăşirii, inclusiv prin traversarea zidului de foc. La acest proces sînt obligate să participe toate sufletele, sau doar cele ale desfrînaţilor? Este o problemă pe care criticii încă n-au rezolvat-o. Rămîne că sînt obligate, cu siguranţă, să treacă sufletele desfrînaţilor: şi este obligat inclusiv Dante. La fel ca părintele poeziei sale, Guido Guinizzelli, nu atît pentru că a dus o viaţă înclinată spre destrăbălare, cît în calitatea sa de poet al unei iubiri nu totdeauna corect înţelese. Şi inclusiv Dante, care totuşi a iubit-o şi a cîntat-o pe Beatrice în termenii unei spiritualităţi absolute, nu-şi poate redobîndi femeia, în inimă, decît după ce-a lăsat la o parte impurităţile pasiunii amoroase şi ale poeziei ce s-a caracterizat nu totdeauna doar ca o contemplare a ochilor fiinţei prea iubite, ci ca o patimă tulbure, care alături de cea din Vita Nova, a dat viaţă unei alte poezii erotice. Zidul de flăcări este aşadar ca o diafragmă, care-l desparte de o Beatrice rătăcită prin intervenţia orbitoare a unei alte femei, a unei alte forme de iubire şi de poezie, iar cealaltă, adevărata, perfecta Beatrice, care l-a călăuzit în tinereţe, l-a aprins cu fiinţa ei şi l-a îndreptat spre absolut, spre frumuseţea religioasă” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_8

«La care el a dat din cap şi-a zis: ‘Ce? vrem să mai stăm dincoace?’; apoi a zîmbit ca-n faţa copilului învins de răsplată» (v. 43-45). Virgiliu îl dojeneşte, pentru încăpăţînarea absurdă, şi-i surîde ca unui copil naiv. “Vrem să mai stăm: Pluralul e şi azi tipic pentru vorbirea în faţa copiilor («ce frumoşi sîntem azi!»: Contini). Apoi a zîmbit: este zîmbetul indulgent al celui care vede că celălalt este deja convins de un motiv pe care el, mai înţelept, îl consideră inadecvat şi pueril; chiar aşa cum zîmbim în faţa unui copil care se lasă cucerit cu promisiunea unui fruct” (Chiavacci Leonardi). “Toată scena cuprinde, sub un aspect natural şi surîzător, de extraordinară naturaleţe, sensul profund, deja arătat, al superiorităţii iubirii asupra raţiunii, al sufletului copilăros care este necesar pentru «a-l vedea pe Dumnezeu» şi blînda despărţire a lui Virgiliu de cel ce se pregăteşte să treacă dincolo de pragul lumii pe care el o domină. Naturaleţea ansamblului, la care s-au oprit cei mai mulţi comentatori, este încă o dată semnul forţei supreme a unei arte ajunse deja la culme” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_9

«Şi-n foc ‘naintea mea s-a pus, rugîndu-l pe Staţiu să-mi vină în urmă, care drum lung ne despărţise. Îndată ce-am fost înăuntru, în sticlă fiartă m-aş fi aruncat spre a mă răcori, aşa era incendiul de dogoritor» (v. 46-51). Călătorul a fost inclus între cei doi poeţi, pentru a fi mai bine protejat la trecerea prin foc: Staţiu a trecut ultimul, în locul lui Dante. Căldura copleşitoare l-a cuprins îndată pe acesta. “Poziţia strategic protectoare în care cei trei se dispun le redă lui Virgiliu şi Dante posibilitatea de a restabili raportul călăuză-călăuzit, care pentru o vreme părea întrerupt: Staţiu reapare ca un moment suplimentar, ca un personaj de sprijin, neesenţial şi ca atare neînlocuitor al lui Virgiliu, cel mult în completarea lui” (T. Di Salvo).

piramo-tisbe

Advertisements