Despărţirea de Virgiliu (4)

by Laszlo Alexandru

pg_xxvii_10

«Tatăl meu dulce, spre a mă linişti, umbla vorbind mereu de Beatrice, spunînd: ‘Ochii ei îmi pare deja a-i vedea’. Ne îndruma o voce care cînta dincolo; şi noi, atenţi la ea, am ieşit acolo unde se urcă» (v. 52-57). Virgiliu îi pomenea mereu numele femeii iubite, pentru a-i domoli spaima, iar din partea cealaltă se auzea un cîntec sfînt. Cei trei ajung la picioarele ultimei scări, pe unde se merge spre Paradisul Pămîntesc. “Revine Beatrice şi revin ochii ei, care au avut aşa mare importanţă pentru Dante, în experienţa lui de iubire din tinereţe, care s-a tradus în Vita Nova. Pentru ochii aceia frumoşi şi veseli, Dante s-a deschis către aventura afectivă, către iubire, poezie, religie; pentru aceiaşi ochi, acum poate urca şi înainta pînă la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo). “Ne îndruma o voce: este a celuilalt înger, care-i aşteaptă dincolo de flăcări pentru a-i îndrepta spre scara ce duce la Paradisul Pămîntesc. Cîntecul său a fost preanunţat că îi va călăuzi prin foc, de către îngerul fericirii (v. 12). Ritmul muzical al versului este un ecou al cîntecului care le înlesneşte drumul” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxvii_11

«‘Venite, benedicti Patris mei’, a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi. ‘Soarele pleacă’, a adăugat, ‘şi vine amurgul; nu vă opriţi, ci grăbiţi pasul, pînă cînd apusul nu se-nnegreşte’» (v. 58-63). Îngerul cîntă – învelit de o lumină orbitoare – şi îi îndeamnă să grăbească ascensiunea, căci se apropie asfinţitul soarelui, după care orice activitate din Purgatoriu încetează. “Vocea îngerului iertării intonează un cîntec ale cărui cuvinte se află în Evanghelia după Matei (25, 34): «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»: acestea sînt cuvintele cu care Cristos li se va adresa celor aleşi, în ziua judecăţii de apoi. Printre aceşti binecuvîntaţi ori sanctificaţi se plasează acum şi Dante, fiindcă a depăşit toate cercurile Purgatoriului şi şi-a încheiat astfel ispăşirea: va urma o desăvîrşire, sau o consacrare a poetului ca suflet ales. El este de-acum la fel de pur şi liber, ca şi cei mîntuiţi de Cristos în ziua judecăţii de apoi” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_12

«Drept urca drumul prin stîncă, încotro rupeam în faţa mea razele soarelui, care era deja în vale. Şi puţine trepte am încercat cu piciorul, cînd soarele culcat, prin umbra ce mi s-a stins, l-am simţit în urmă eu şi înţelepţii mei» (v. 64-69). Urcuşul tăiat în stîncă era abrupt. Dante a urcat doar cîteva trepte, cu soarele aflat în spatele său, care îi proiecta umbra în faţa picioarelor. Apoi s-a făcut întuneric. “Aceste ultime terţine sînt dominate de presimţirea nopţii iminente: mai întîi e observaţia despre soarele care se duce, de care se leagă cea a serii care vine, apoi tema se aprofundează prin observarea, de astă dată vizuală, a cerului care se înnegreşte, în fine soarele e văzut din culcuş cum dispare şi în jur totul e acoperit de umbră, de parcă luminile s-au stins. Întîmplările sînt relatate cu un stil sigur, cu uşurinţă, cu o notă de tristeţe şi cu avertismentul implicit că celor trei poeţi le este împiedicată călătoria: în timpul nopţii trebuie să se oprească şi parcă se opreşte ceva în sufletul lor; odată cu lumina soarelui se stinge şi puterea călătorului, intervin întunericul şi oboseala fizică: ceva se întunecă şi în conştiinţa poetului” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina2

Advertisements