Despărţirea de Virgiliu (8)

by Laszlo Alexandru

martino_bartolommeo2

pg_xxvii_22

«Cînd toată scara sub noi a rămas şi-am fost pe treapta supremă, în mine şi-a ţintit Virgiliu ochii şi a zis: ‘Focul trecător şi cel etern le-ai văzut, fiule; şi-ai ajuns la locul unde eu prin mine mai departe nu întrezăresc» (v. 124-129). Atunci cînd Dante pune piciorul pe ultima treaptă din Purgatoriu, Virgiliu, care l-a călăuzit în primele două tărîmuri de dincolo, îl părăseşte. Raţiunea singură, fără sprijinul harului, nu mai distinge calea în continuare. Misiunea sa a luat sfîrşit. “Tocmai în clipa cînd Dante simte aceeaşi sprinteneală şi agilitate ca şi cele două călăuze ale lui, înaintează repede şi ajunge pe ultima treaptă, la marginea Paradisului Pămîntesc (ultima treaptă, ultimul sfat de la Virgiliu; cînd se încheie ascensiunea, se încheie şi funcţia poetului latin), maestrul se opreşte, fixează cu intensitate, ca în momentele înalte şi solemne, ochii discipolului şi îşi pregăteşte despărţirea. Cele două fapte sînt simultane: funcţia lui Virgiliu poate fi complet încheiată, tocmai fiindcă Dante şi-a obţinut autonomia deciziilor. Nu doar de raţionalitate are nevoie, pentru partea care i-a rămas din călătorie. Dar acel Virgiliu care îl fixează pe învăţăcel este şi maestrul care se poate bucura de rezultatul pozitiv al activităţii sale: în discipolul maturizat moral şi liber, autonom, el îşi poate vedea concretizate eforturile. Nu există amărăciune în cuvintele sale: mai curînd mulţumire pentru munca dusă la bun sfîrşit. Nu fără motiv se simte el acum tată, mai mult decît în orice altă împrejurare a călătoriei şi-l numeşte pe Dante fiule, creatură făcută de el şi dusă pînă în pragul mîntuirii şi al deplinei maturităţi intelectuale şi morale” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_23

«Te-am condus aici cu iscusinţă şi dibăcie; să-ţi fie de-acum plăcerea călăuză: ieşit-ai de pe potecile abrupte, înguste. Vezi soarele ce-n frunte-ţi străluceşte; vezi firul ierbii, florile şi copăceii, pe care aici pămîntul de la sine-i produce» (v. 130-135). Liberul arbitru trebuie să-i îndrume lui Dante în continuare paşii: discipolul şi-a cîştigat maturitatea morală şi autonomia de acţiune. În jurul său natura proaspătă îşi dezvăluie frumuseţile. “De l’erte… de l’arte: puternică aliteraţie: în afara cărărilor strîmte şi abrupte (…), semne ale dificultăţii morale, pe care omul o are de înfruntat pentru a ajunge la bine, în luptă continuă cu propriile sale instincte. Acum toate acestea s-au terminat, şi Dante se bucură de libertatea pură a celui ce s-a învins pe sine însuşi, o libertate zugrăvită de peisajul dulce, arătat împrejur de Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Soarele este simbolul limpede al Harului divin: Dante va fi de-acum călăuzit de Har şi nu doar de raţiune. De aceea călăuzei Virgiliu îi ia locul Beatrice, graţia divină, adevărul revelat” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_24

«Pînă ce vor veni frumoşii ochi veseli ce, lăcrimînd, m-au trimis la tine, poţi şedea ori poţi merge între acestea. Nu-mi mai aştepta vorba şi semnul: liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul, greşit ar fi să nu-l urmezi: deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu’» (v. 136-142). În curînd va apărea Beatrice, care odinioară l-a implorat pe Virgiliu să-i vină lui Dante în ajutor. Ea va prelua mai departe rolul de călăuză. Pînă atunci Dante este liber să facă tot ceea ce crede că e bine: judecata lui a devenit matură şi corectă. Ar fi o eroare să nu-i dea ascultare. Învăţătorul îşi înnobilează discipolul, la despărţire, cu însemnele supremaţiei lumeşti şi spirituale: aşază pe el coroana şi mitra. “Poţi… ori poţi: verbul repetat subliniază libertatea absolută, care a fost cîştigată: nu mai există spaima şi datoria de-a merge înainte, de-a nu pierde vremea: să şezi, să mergi, de-acum totul e lăsat la bunul plac al omului, liber în originara sa demnitate divină” (Chiavacci Leonardi). “Greşit ar fi…: Ar fi o greşeală să nu acţioneze după bunul său plac (la fel cum înainte era o greşeală să-şi urmeze bunul plac fără a-l cenzura). Observaţi, şi aici, puternica aliteraţie (fallo – fora – fare), trăsătură stilistică dominantă a cîntului (cf. Contini)” (Chiavacci Leonardi). “Coroana era semnul autorităţii imperiale, mitra al celei spirituale. Asta nu înseamnă că Dante e investit cu cele două puteri, inclusiv pentru că Virgiliu nu are autoritatea unei investituri spirituale. Aşadar expresia trebuie înţeleasă ca o formulă, un sinonim; sau poate fi valabilă explicaţia lui Steiner: «te încing mistic cu coroana imperială, întrucît eşti stăpînul tău absolut, atît în lucrurile din viaţa activă (coroana), cît şi în lucrurile din viaţa contemplativă (mitra)»” (T. Di Salvo). “Acestea sînt ultimele cuvinte ale lui Virgiliu: după ce a renunţat la rolul său de maestru şi călăuză, ar putea să dispară imediat; îl va mai însoţi pe Dante, nu pentru că funcţia sa alegorică i-o impune obligatoriu, ci pentru ca dispariţia lui să se producă într-un moment cînd devine mai clară alegoria situaţiei şi mai dramatică despărţirea: adică dintr-un motiv poetic” (Chimenz).

miniatura_ferrarese2

Advertisements