Intrarea în Eden (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_modena

Primele imagini din Paradisul Pămîntesc. Rîul Lete, care şterge amintirea păcatelor. Apare graţioasa Matelda. Cîmpiile miraculoase din Eden.

pg_xxviii_1

«Dornic deja de-a cerceta roată şi-năuntru prin divina pădure deasă şi vie, care-n ochi potolea ziua cea nouă, fără zăbavă am părăsit malul, pornind pe cîmpie încet încet, peste pajiştea în toate părţile parfumată» (v. 1-6). Dante era cuprins de dorinţa de-a cunoaşte pădurea minunată a Edenului, care atenua lumina soarelui tocmai răsărit. S-a desprins de marginea cîmpiei şi a înaintat prin iarba şi florile pline de miresme. “Cîntul XXVII se încheie cu îndemnul lui Virgiliu ca discipolul, de-acum pe deplin în stare să dispună de sine însuşi, să acţioneze cu totală libertate şi să nu mai aştepte indicaţiile de la călăuza sa: dintre cele două propuneri ale învăţătorului, să se aşeze ori să se pună în mişcare şi să intre în pădure, Dante alege soluţia care se potriveşte mai mult cu concepţia sa activă despre viaţă şi, împins totodată de dorinţa de cunoaştere, începe să înainteze” (T. Di Salvo). “Dornic. Cu acest adjectiv, ce indică dorinţa devenită liberă de a se desfăşura după bunul său plac, începe cîntul care va descrie cu mult farmec, cu ochiul noului venit, minunatul loc dăruit omului de către Dumnezeu. Sufletul lui Dante, redevenit copil, porneşte cu uimire şi dorinţă într-o nouă călătorie” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_2

«O briză dulce, mereu neschimbată, îmi mîngîia fruntea nu mai tare decît vîntul suav; la care frunzele, tremurînd, se înclinau toate spre partea unde sfîntul munte îşi aruncă prima umbră» (v. 7-12). O adiere blîndă şi constantă răcorea fruntea călătorului. Frunzele copacilor se aplecau uşor spre apus, spre locul unde umbra muntelui se înclina, în lumina soarelui de dimineaţă. “Ceea ce era abia sugerat – deşi în termeni intenşi – în primele două terţine se defineşte mai bine aici, încît din toate iese în evidenţă proiectul dantesc al Paradisului Pămîntesc: este o pădure amplă, umbroasă, senină, unde totul se desfăşoară în mod egal, constant, uniform, unde totul este o împletire de culori şi sunete, cînturi şi plutire. Criticii observă că pentru această parte Dante s-a gîndit la versurile poetului latin Ovidiu: dar ei adaugă şi faptul că intenţia lui Dante nu este cea ovidiană, de a oferi un tablou de peisaj sugestiv şi liniştit, cît mai curînd semnul că omul îşi poate regăsi, prin mărturia textelor sacre, amintirea unei vîrste fericite, necăzute în păcat, marcată de acea împăcare ce anticipează pacea din Empireu” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_3

«dar fără a se îndoi pe-atît, încît păsărelele din vîrf să renunţe la măiestria lor; ci cu deplină voioşie primele ceasuri, cîntînd, le-ntîmpinau printre frunzele ce le-nsoţeau rimele, cum din ramură-n ramură se-adună-n crîng pe coasta de la Chiassi, cînd Eol Sirocul sloboade» (v. 13-21). Briza cea blîndă nu răvăşea frunzele şi nu deranja păsărelele din activitatea lor obişnuită. Întreaga imagine amintea pădurea de pini de la Classe, lîngă Ravenna, în adierea dulce a vîntului. “Chiassi era numele (apoi înlocuit cu Classe, din latinul Classis) cu care în Evul Mediu era indicat vechiul port Ravenna şi pădurea sa de pini faimoasă. Eol, în mitologia păgînă, era regele vînturilor, pe care le ţinea încuiate într-o peşteră, eliberînd (sloboade) ba pe unul, ba pe altul. Divina pădure şi sentimentul lui Dante, liber s-o străbată în toate direcţiile, au fost definite în termeni generali şi sintetici în primele două terţine. În cele care urmează şi care se încheie cu o comparaţie destinată să apropie natura purificată din Paradisul Pămîntesc de realitatea ce poate fi experimentată pe pămînt, Poetul urmăreşte, cu o participare emoţionată, concretizarea diferitelor aspecte din spectacolul anterior, privit în ansamblul său şi în caracterul său miraculos. De aici structura complexă a frazei care ocupă versurile 7-21. Dar această structură complexă exprimă ordinea, calmul; nu se percepe în ea nici un efort. (…) Adevărul i se oferă lui Dante într-o stare de graţie; nu-i pretinde decît o fericită adeziune: ordinea nu se constituie ca o ţintă obositoare a intelectului, ci rezultă deja explicit în cadrul naturii” (E.A. Panaitescu).

giusto_menabuoi

Advertisements