Intrarea în Eden (2)

by Laszlo Alexandru

pg_xxviii_4

«Deja m-au dus paşii-nceţi în inima pădurii vechi, de nu mai vedeam pe unde-am intrat; şi iată că mi-a oprit mersul o apă, care cu undele sale spre stînga-nclina iarba ce i-a răsărit pe mal» (v. 22-27). Plimbarea uşoară l-a purtat pe Dante în adîncul pădurii unde au trăit primii oameni. Cînd nu i s-au mai zărit marginile, i-a apărut în faţa ochilor o apă curgătoare, ce apleca în stînga firele de iarbă de pe ţărm. “Toate acestea corespund gustului medieval al reprezentărilor lente, liturgice, dar şi concepţiei potrivit căreia fericirea se află în cadrul unei stări de calm suav” (T. Di Salvo). “Spre stînga: dacă Dante înaintează spre răsărit, cum putem deduce din XXVII 133, rîul întîlnit curge aşadar spre Nord, adică spre emisfera locuită. Întrucît apele sale poartă, cum se va vedea, amintirile păcatelor oamenilor, unii s-au gîndit pe bună dreptate că ele se varsă în deschiderea ce duce spre Infern, formînd acel pîrîiaş de-a lungul căruia au urcat Dante şi Virgiliu (cf. Inf. XXXIV, 130)” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_5

«Toate apele care-s dincoace mai curate ar părea tulburi, faţă de-aceea, ce nimic n-ascunde» (v. 28-30). Cele mai limpezi ape de pe pămînt ar fi murdare pe lîngă cea zărită în Paradisul Pămîntesc. “Alături de descriere se include valoarea morală: traversarea acelor ape va avea valoarea şi rostul unui al doilea botez” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_6

«deşi se mişcă-ntunecoasă pe sub eterna umbră, ce-n veci nu lasă acolo razele de soare sau lună. Cu paşii m-am oprit şi cu ochii am trecut dincolo de pîrîu, ca să văd marea bogăţie de prospeţime» (v. 31-36). Străfundurile apei erau complet vizibile, în ciuda umbrei făcute de copacii din pădure. Dante s-a oprit pe mal şi a privit dincolo. “Să se remarce felul în care marele poet înlocuieşte, acolo unde poate, tradiţia impersonală cu propria sa experienţă, cele aflate cu cele văzute, cele imaginate cu cele reale” (A. Graf).

miniatura_bizantina

Advertisements