Intrarea în Eden (3)

by Laszlo Alexandru

pg_xxviii_7

«şi-atunci mi-a apărut, cum apare deodată lucru ce-alungă prin minune orice alt gînd, o doamnă singură, care umbla cîntînd şi culegînd floare din flori, ce-i colorau poteca» (v. 37-42). Printr-un miracol ce şterge din minte orice altă preocupare, Dante a zărit dincolo de rîu o femeie. “În faţa acestei figuri feminine, care-l va călăuzi pe Dante în Paradisul Pămîntesc şi al cărei nume – Matelda – va fi dezvăluit doar în cîntul XXXIII, v. 119, critica a oferit interpretările cele mai diverse, atît în încercarea de a o identifica istoric, cît şi în căutarea semnificaţiei sale alegorice. Primii comentatori erau de acord s-o recunoască în Matelda pe faimoasa contesă Matilde di Canossa, născută în 1046 şi moartă în 1115, care a fost una dintre figurile cele mai importante, din perioada agitată a luptei pentru învestitură dintre Papalitate şi Imperiu. Întrucît Matilde di Canossa a fost apărătoare dîrză a revendicărilor papale, este greu de crezut că Dante a vrut să încredinţeze o funcţie atît de importantă în Paradisul Pămîntesc unei duşmane înverşunate a Imperiului. Lumea s-a gîndit atunci la călugăriţa germană Matilde di Hackenborn, contemporana lui Dante şi foarte cunoscută ca autoare a lui Liber specialis gratiae, în care îşi povestea viziunile mistice. Un alt grup de cercetători a identificat-o cu vreo femeie care apare în Vita Nova, sau în Rime, sau în Convivio. Nici una din aceste interpretări nu e sigură, chiar dacă Nardi consideră că nu trebuie exclusă cea oferită de comentatorii vechi, fiindcă pe vremea lui Dante, Matilde di Canossa era cunoscută şi admirată pentru calităţile ei de suverană, în schimb era aproape necunoscut rolul susţinut de ea în lupta pentru învestitură: de aceea, în Paradisul Pămîntesc, ea ar fi simbolul «perfectei dominări a voinţei, într-o lume eliberată de pasiuni» (Nardi). Dificultatea unei identificări istorice e dată mai ales de faptul că Matelda este obişnuită (cîntul XXXIII, v. 128) să îndeplinească respectiva activitate în Paradisul Pămîntesc şi, prin urmare, trebuie să deducem că ea se află acolo încă de la crearea Purgatoriului. Cu totul arbitrare sînt apoi încercările de-a căuta o semnificaţie a numelui: după unii el ar fi format din două rădăcini greceşti şi ar însemna «iubire de înţelepciune», după alţii ar veni din cuvintele ebraice «math el da», care, citite de la dreapta la stînga după obiceiul ebraic, ar însemna «Domnul clarvăzător». În ce priveşte valoarea alegorică a acestei figuri, trebuie mai ales să-i subliniem atribuţiile: devine călăuza lui Dante în Paradisul Pămîntesc, îi explică detaliile locului, îl ajută în timpul procesiunii mistice, îl înlocuieşte pe Virgiliu după dispariţia lui, execută ordinele primite de la Beatrice, săvîrşind ritualul liturgic al purificării lui Dante. Matelda, în mod evident, îndeplineşte această atribuţie pentru toate sufletele care merg spre Paradis. Figura ei ar putea simboliza viaţa activă, care şi-a atins nivelul de perfecţiune, reprezentînd în realitate ceea ce era Lia în vis (cîntul XXVII, 97 sqq.), sau natura umană în perioada sa fericită, cum era înainte de păcatul originar şi cum poate fi reconstituită prin acţiunea virtuţilor morale şi intelectuale. Pentru Pietrobono, în schimb, ea ar fi înţelepciunea din Vechiul Testament; pentru Poletto, ar indica armonia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, obţinută pe pămînt prin armonia dintre raţiune şi credinţă; pentru Mattalia, ar reprezenta raţiunea înfrînată de teologie şi destinată «explicării ştiinţific-raţionale a Sfintelor Scripturi şi interpretării alegorice… a poveştilor» spuse de poeţii şi scriitorii păgîni (cf. v. 139-141)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_8

«‘Vai, doamnă frumoasă, ce-n razele iubirii te-ncălzeşti, de cred în chipul ce mărturie stă inimii, fă bine de te-apropie’, i-am spus eu, ‘de-acest ţărm, ca să-ţi pot pricepe cîntarea» (v. 43-48). Dante a implorat-o pe doamna scăldată în lumina iubirii divine – ce pune în armonie expresia chipului şi trăirea sufletului – să vină mai aproape de unda apei, pentru a-şi face auzit cîntecul. “Razele iubirii: din aspectul ei, cum se spune aici, precum şi din cîntecul ei (XXIX, 1) apare prima şi cea mai concludentă trăsătură a acestei figuri: iubirea arzătoare care o înflăcărează. În numele acestei iubiri Dante o cheamă, rugînd-o să se apropie. Ea este îndrăgostită, iar natura iubirii nu e specificată nici aici, nici mai încolo (v. 64-66). Este iubirea fără determinare, aşadar cea absolută şi divină, dar totodată caracteristică omului, care atunci cînd este neprihănită, ca aici în condiţia elementară a Paradisului Pămîntesc, nu se distinge de aceea. Armonia extremă şi muzicalitatea cu care se modulează aceste versuri, pe registrul tipic pentru Dolce Stil Novo, adică pentru iubirea omenească, vor să ilustreze tocmai această coincidenţă” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_9

«Tu-mi aminteşti unde şi cum era Proserpina, pe vremea cînd mama pe ea a pierdut-o, iar ea primăvara’» (v. 49-51). Noua apariţie i-a adus în minte lui Dante locurile minunate şi întîmplarea cînd fermecătoarea tînără din antichitate a fost răpită şi şi-a pierdut lumea înflorită, primăvăratică. “Proserpina, fiica lui Zeus şi a lui Demeter, a fost furată de Pluto, zeul Infernului, şi a devenit regina Avernului (cf. Ovidiu, Metamorfoze V, 385 sqq.) Apariţia Mateldei îi aminteşte lui Dante vraja locului de unde a fost răpită Proserpina – pădurea de lîngă Enna, în Sicilia, unde, după Ovidiu, domnea primăvara eternă – precum şi tinereţea şi frumuseţea fetişcanei, care au fost mereu sărbătorite de poeţii ce-au cîntat această legendă” (E.A. Panaitescu). “Doamna singură ce-i apare lui Dante în Paradisul Pămîntesc trimite fără îndoială la un conţinut simbolic, dar înainte de simbol, are o identitate poetică. Şi doar ţinînd seama de felul în care Poetul a reprezentat această figură putem să-i căutăm suprasensul. Ea nu poartă urmele unei individualizări în lumea istoriei, a suferinţei, a durerii care au fost moştenirea lui Adam. Din acest motiv, toate încercările de a o identifica prin personaje istorice sau din viaţa lui Dante apar inutile pentru înţelegerea episodului unde e protagonistă. Matelda este o figură de basm: ea exprimă în termeni omeneşti acea lipsă de griji şi necazuri, acea bucurie de a locui într-o lume ce reflectă nepervertită imaginea lui Dumnezeu, ce i-au fost transmise uimirii recunoscătoare a pelerinului, cînd a văzut pădurea. Reprezentarea acestei figuri – s-a notat – este puternic stilizată: felul ei de a se purta răspunde, de fapt, unei concepţii asupra femeii care s-a format printr-o lungă tradiţie, de la trubadurii provensali la poeţii stilnovişti. Dar elementele liricii medievale de iubire sînt, la rîndul lor, încadrate de o ramă clasică, de o schemă, cea a vîrstei de aur fericite, de evidentă origine ovidiană. Din cauza acestei confluenţe, în figura Mateldei, a motivelor din poezia păgînă şi din cea medievală, n-o putem interpreta doar pe baza canoanelor din Dolce Stil Novo. Să notăm în plus că Matelda are o consistenţă figurativă, care lipseşte cu desăvîrşire la celelalte figuri feminine evanescente din compoziţiile stilnoviste. Dante zăboveşte îndelung, descriindu-i aspectul exterior, nu se mulţumeşte cu o caracterizare sumară, printr-o trimitere la calităţile ei inexprimabile, întrucît depăşesc capacitatea umană de a le percepe ca fiind reale, nu-i analizează minuţios stările sufleteşti. Nu ne este propusă din nou, în acest episod, spiritualitatea umilă, dar evazivă, din Vita Nova. Reflexul subiectiv al unei frumuseţi atît de mari se manifestă printr-o referinţă mitologică, aceasta la rîndul ei trimite la un fapt istoric (v. 71-74). În contrast cu intimismul care l-a caracterizat pe tînărul Dante şi pe prietenii săi care-l imitau pe Guinizzelli, sentimentul călătorului este inclus astfel în limitele unor evenimente obiective şi devine prin urmare cu atît mai depersonalizat, făcut paradigmatic pentru o experienţă care este în mod potenţial a tuturor. (…) Matelda, cum a văzut Graf şi cum o confirmă, în cursul unei analize atente Singleton, este însăşi natura umană necoruptă de păcatul originar: la ea virtutea nu este rezultatul unui conflict, nu presupune durere, ci se prezintă în formele frumuseţii, ale tinereţii eterne, ale graţiei spontane. Gesturile pe care le face Matelda (culege flori, păşeşte parcă ar dansa) exprimă un extaz interior – meditaţia omului care se roagă – în formele bucuriei” (E.A. Panaitescu).

miniatura_bizantina2

Advertisements