Intrarea în Eden (4)

by Laszlo Alexandru

miniatura_fiorentina3

pg_xxviii_10

«Cum se roteşte, cu tălpile lipite de pămînt şi unite, femeia ce dansează, iar un picior abia de-l pune-n faţa altuia, s-a-ntors pe floricele roşii şi galbene spre mine, ca fecioara ce ochii cuvioşi şi-i apleacă; şi mi-a îndeplinit rugăminţile, astfel apropiindu-se încît dulcele sunet răzbătea la mine cu toate-nţelesurile» (v. 52-60). La rugămintea poetului, doamna s-a apropiat cu graţie, păşind peste flori, ca tinerele ce dansează cuvios, răsucindu-se fără a ridica piciorul de jos. “Indicaţiile care însoţesc viziunea, trăsăturile de fiinţă surprinsă într-un moment de dans eteric şi aşadar de mare distincţie, atitudinea ei în clipa cînd, cu o încetineală studiată, începe să danseze, trăsăturile chipului pe care îşi găsesc locul potrivit buna-cuviinţă şi pudoarea (…) fac din Matelda o figură puternic stilizată: fireşte nu departe de gustul figurativ pe care Dante l-a putut găsi la pictorii de stil bizantin ai vremii sale şi mai ales la pictorii gotici, nu departe nici de figurile feminine stilnoviste. Dar impresia generală, care completează în sine viziunea paradisiacă şi figura Mateldei, este de personaj cu adevărat dantesc: nici o altă femeie descrisă de poeţii pe care el i-a cunoscut nu avea graţia, delicateţea şi totodată fermitatea acestei Matelda” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_11

«Îndată ce-a fost acolo unde iarba-i scăldată de undele frumosului rîu, mi-a dăruit privirea ei înălţată: nu cred că sclipea atîta lumină sub genele Venerei, străpunsă de săgeata fiului pe neaşteptate» (v. 61-66). Ajunsă în apropierea rîului, pe malul celălalt, doamna singuratică i-a oferit lumina privirilor sale, mai strălucitoare decît ale zeiţei Venus, ce-a fost atinsă din greşeală de săgeata lui Cupidon. “Este un mod literar răspîndit în şcolile din Duecento tema îndrăgostitului care o roagă, o imploră pe femeie să-i dăruiască, să-i ofere graţia unui răspuns, a unui zîmbet. Situaţia se află şi în Vita Nova şi se manifestă în prezenţa femeii, atunci cînd sînt resimţite frumuseţea ei suverană şi propria insuficienţă: femeia dobîndeşte atunci funcţia unei sfinte distribuitoare de har” (T. Di Salvo). “Venus, zeiţa frumuseţii şi a iubirii, a fost rănită de vîrful unei săgeţi ieşite din tolba fiului ei Cupidon, zeul iubirii, care stîrnea acest sentiment în sufletul oamenilor lovindu-i cu armele sale. Rănirea, survenită pe cînd Venus îl ţinea de braţ pe băiatul ei, a fost cu totul involuntară şi prin urmare împotriva obiceiurilor zeului, care îşi alegea victimele dinadins. Zeiţa s-a îndrăgostit astfel de tînărul Adonis (cf. Ovidiu, Metamorfoze X, 525 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_12

«Ea zîmbea dreaptă pe malul celălalt, împletind cu mîini culorile, ce rodesc pe culmi fără sămînţă. Doar la trei paşi distanţă ne ţinea apa: dar Helespont, peste care a trecut Xerxe, piedică la toate trufiile omeneşti» (v. 67-72). Femeia stătea zîmbitoare pe malul celălalt al apei înguste, ce părea totuşi un obstacol la fel de impunător ca în antichitate. “Ea zîmbea dreaptă: acest vers se înalţă deasupra celorlalte, ca o culme a descrierii, prezentînd figura femeii, astfel ridicată şi surîzătoare, în deplinătatea fericirii ei supraomeneşti. Dreaptă slujeşte, ca şi în alte locuri, pentru a scoate în evidenţă o persoană, în mijlocul tuturor celor ce o înconjoară (cf. Inf. X, 32). Efectiv are sensul că femeia acum nu se mai apleacă pentru a culege flori, ci s-a oprit, gata de-a vorbi” (Chiavacci Leonardi). “Trei paşi: aşadar la o distanţă foarte mică (rîul era îngust, aproape cît un pîrîu), şi totuşi de netrecut, ca Helespontul pe furtună: semnul caracterului inaccesibil pentru om al acelei stări perfecte şi fericite, pe care o zugrăveşte Matelda” (Chiavacci Leonardi). “Xerxe, regele Persiei, în 480 î.C. a traversat cu o armată puternică strîmtoarea Helespont, care desparte Asia Minor de Europa şi peste care a poruncit să se aştearnă un pod uriaş, pentru a duce războiul în Grecia dar, după o aspră înfrîngere, a trebuit să-l treacă înapoi în fugă: a devenit astfel un exemplu de trufie pedepsită şi avertisment pentru orice aroganţă omenească” (E.A. Panaitescu).

pg_xxviii_13

«n-a fost mai urît de Leandru, pentru volbura sa dintre Sest şi Abid, decît acela de mine pentru că nu s-a despicat» (v. 73-75). Personajul cîntat odinioară de poetul Ovidiu a detestat la fel de mult strîmtoarea mării, ce-l despărţea de iubita lui. “Sursa legendei amintite în v. 73-74 este din nou Ovidiu (Heroides XVII, 139 sqq.). Leandru, un tînăr din Abydos, pe coasta asiatică, trecea în fiecare noapte înot strîmtoarea Helespont pentru a ajunge pe malul celălalt în localitatea Sestus, unde locuia Hero, fata pe care o iubea, dar adeseori marea furtunoasă îl împiedica să facă asta” (E.A. Panaitescu). “Să se observe aceste două terţine, care indică în special modul de a vedea şi a judeca al lui Dante şi al culturii medievale; porneşte de la o observaţie: acel rîu a fost foarte detestat de poet, pentru că îl despărţea de Matelda; continuă cu trei comparaţii, cu rădăcini diferite, una mitologică (povestea cu Leandru şi Hero), cealaltă istorică (Xerxe) şi în sfîrşit una biblică (marea care se despică: Marea Roşie s-a despicat la trecerea lui Moise). Însă Dante nu vede nici o diferenţă între cele trei propoziţii: sînt în egală măsură adevărate, în egală măsură datorate unei poveşti mereu sfinte, chiar şi atunci cînd par să se desfăşoare pe coordonate necreştine, căci şi atunci, pe căi necunoscute, ţin de creştinism” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina2

Advertisements