Intrarea în Eden (6)

by Laszlo Alexandru

pg_xxviii_16

«Binele suprem, ce doar pe sine se place, l-a făcut pe om bun şi pentru bine, şi-acest loc i-a dat în arvună pentru eterna pace. Din vina lui a stat aici puţin; din vina lui în plîns şi-n chin a preschimbat rîs sincer şi joc dulce» (v. 91-96). Dumnezeu, care doar El singur e perfect, a creat fiinţa umană virtuoasă şi capabilă să facă binele. Ca o anticipare a fericirii eterne, i-a oferit Grădina Edenului. Omul a rămas acolo doar pentru scurt timp, fiind izgonit din cauza păcatului originar comis. “Binele suprem: începe, cu un ton înalt şi solemn, răspunsul la întrebarea pusă de Dante, desfăşurat cu aceeaşi progresie a raţionamentelor morale şi teologice expuse de Virgiliu în Purgatoriu şi de Beatrice în Paradis. Sub aspectul unei clarificări, se descrie aici natura excepţională a grădinii create de Dumnezeu pentru fericirea omului” (Chiavacci Leonardi). “Omul a rămas puţină vreme (7 ore) în Paradisul Pămîntesc şi, din cauza greşelii comise, a dat bucuria onestă şi veselia dulce pe lacrimi şi suferinţă, iar de-atunci a trăit în lumea care este o vale a lacrimilor” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_17

«Ca perturbările ce sub el le produc aburii din apă şi pămînt, care cît pot în urma căldurii urcă, pe om să nu-l supere, acest munte s-a înălţat spre cer atît şi-i liber din locul unde se-ncuie» (v. 97-102). Pentru ca primul om să nu fie deranjat de tulburările atmosferice, Dumnezeu a ridicat spre cer muntele şi l-a izolat de intemperiile produse de pămînt, pînă la Poarta Purgatoriului (locul unde se-ncuie). “Staţiu (cîntul XXI, 43-57) afirmase că muntele Purgatoriului, deasupra celor trei trepte care conduc la poarta de intrare, nu se supune nici unei schimbări atmosferice, excluzînd prin urmare prezenţa apei şi a vîntului, în schimb Dante, după ce a intrat în divina pădure a Edenului, aude foşnetul frunzelor (v. 10 sqq.) şi întîlneşte o apă (v. 25 sqq.). Ampla explicaţie dată de Matelda se referă la poziţia în spaţiu a Paradisului Pămîntesc, o problemă foarte frecventă în gîndirea patristică şi în cea medievală: el, după cele mai importante concluzii, îşi avea locul în sfera focului, aproape de cea a lunii, sau în sfera aerului care este extern pămîntului. Avînd în vedere că Aristotel împărţise această ultimă sferă în trei regiuni (…), Albert cel Mare şi Sfîntul Toma situează Grădina Edenului în prima regiune, Sfîntul Bonaventura, cu care este de acord Dante, în a treia. Tradiţia exegezei biblice, în plus, acceptase existenţa Paradisului Pămîntesc într-un loc înălţat şi aproape inaccesibil. Îi era uşor lui Dante, a cărui mentalitate respingea «ideea unui Paradis Pămîntesc creat de Dumnezeu şi apoi lăsat gol şi inutilizabil» (Mattalia), să plaseze Paradisul Pămîntesc în vîrful muntelui Purgatoriului – a cărui formare este ulterioară celei a Infernului (cf. Infern XXXIV, 12 sqq.) – făcînd din Grădina Edenului o etapă din revenirea creaturii către Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). “Liber: indică în primul rînd absenţa din Grădina Edenului a tuturor elementelor care tulbură seninătatea; dar dincolo de sensul «lipsit de…», liber îl are şi pe cel moral, al libertăţii faţă de forţele care îl pot împiedica pe om. Este o libertate nu cucerită, ci dăruită, care se păstrează doar cînd e tăiată orice legătură cu lumea care stîrneşte tulburări şi patimi, vînturi agitate şi apă amestecată cu sînge, dacă Edenul este văzut ca o grădină înconjurată ideal cu ziduri, dincolo de o poartă în faţa căreia stă, înarmat, un înger (simbolul armatei ce apără şi protejează) şi marchează desprinderea completă, de realitatea agitată, a ţinutului paradisiac făcut din flori şi cîntări” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_18

«Acum, întrucît roată se mişcă tot aerul cu prima boltă, de nu-i rupt cercul pe undeva, la înălţimea asta, care ţîşneşte-n bolta vie, rotirea se izbeşte şi frămîntă pădurea deasă» (v. 103-108). Atmosfera se învîrte în jurul pămîntului, dar întîlneşte în mişcarea sa piscul muntelui. “Matelda, după ce-a explicat că nu e o contradicţie între ceea ce Dante vede în pădure şi ceea ce i s-a spus de către Staţiu, se pregăteşte să răspundă la întrebarea despre originea apei şi a vîntului în Paradisul Pămîntesc. Mai întîi îi explică motivele pentru care există vîntul” (T. Di Salvo). “Discursul înaintează, din două în două terţine, printr-o evoluţie logică: locul a fost stabilit de Dumnezeu pentru a-l adăposti pe om (v. 91-96); pentru ca el să nu sufere nici un deranj, nu ajung aici perturbările atmosferice (v. 97-102); acum se explică (v. 103-108) felul cum se produce vîntul care izbeşte pădurea” (Chiavacci Leonardi). “Era o opinie răspîndită în Evul Mediu că aerul se mişcă de la răsărit spre apus, împreună cu toate cerurile, pînă la cel mai înalt, care este Primul Mobil (prima boltă). Această mişcare continuă şi desfăşurată mereu în aceeaşi direcţie este la un moment dat întreruptă de piscul Purgatoriului şi aerul, izbindu-se de copaci, provoacă foşnetul frunzelor” (E.A. Panaitescu). “Aşadar nu vîntul izbeşte Grădina Edenului şi vegetaţia sa, ci aerul, aerul vital, atmosfera care mişcîndu-se cu cerurile se învîrte în jurul Paradisului Pămîntesc, îl înfăşoară şi-l mîngîie. Sunetul care se aude, de parcă ar fi provocat de vînt, trebuie pus nu pe seama atmosferei, ci a bogăţiei frunzelor din copacii care întîmpină respiraţia universului şi şi-o comunică. Iar la sfîrşit sunetul frunzelor devine expresia muzicală a armoniei din Grădina Edenului, ca şi cîntul Mateldei” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Advertisements