Intrarea în Eden (7)

by Laszlo Alexandru

pg_xxviii_19

«şi planta lovită atîtea poate, că îmbibă cu virtutea ei văzduhul, şi-acela apoi, rotindu-se, în jur se scutură; iar celălalt pămînt, pe cît e demn prin sine ori prin vreme, concepe şi naşte din diverse virtuţi diverse lemne» (v. 109-114). Plantele din Grădina Edenului, clătinate de atmosfera terestră, o îmbibă cu seminţele lor. Aerul le poartă şi le răspîndeşte în lumea muritoare. Astfel apar la suprafaţa pămîntului diverse plante, în funcţie de clima care le este sau nu favorabilă. “Este extraordinară această fantezie, care inventează condiţiile din Grădina Edenului şi le face totodată credibile ştiinţific şi frumoase poetic, demne de contemplat” (Chiavacci Leonardi). “Plantele din pădure, izbite de aer, îl umplu cu virtutea lor generativă, adică seminţele lor, pe care apoi aerul, rotindu-se în jurul pămîntului, le scutură pe el. Aceste două terţine explică un lucru neîntrebat: originea vegetaţiei de pe pămînt, ce apare ca o consecinţă naturală a acelui «vînt» aparent” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxviii_20

«N-ar fi apoi dincolo minune, auzind aceasta, ca vreo plantă fără sămînţă clară să răsară. Şi trebuie să afli că sfînta cîmpie pe care stai e plină de toate seminţele şi cuprinde fructe ce dincolo nu se culeg» (v. 115-120). Aşadar să nu ne mirăm dacă apare vreo plantă, în lumea noastră, care nu a fost însămînţată de mîna omului. Dante se află acum pe cîmpia ce adună toate seminţele şi fructele care există pe pămînt, alături de altele inexistente acolo. “Într-o concepţie creştină şi providenţială, unde totul este reglementat de ordinea divină, nu ne putem gîndi la o generaţie spontanee: tot ce încolţeşte şi înfloreşte pe pămînt se naşte dintr-o sămînţă; şi dacă nu omul a semănat-o, e vorba de seminţe din Paradisul Pămîntesc, aduse pe pămînt de mişcarea aerului. (…) Unii critici consideră că plantele al căror fruct nu se culege pe pămînt sînt copacul vieţii şi cel al cunoaşterii binelui şi al răului” (T. Di Salvo).

pg_xxviii_21

«Apa ce-o vezi nu vine din izvorul hrănit de vaporii pe care frigul îi preschimbă, ca rîul ce-şi creşte sau pierde vigoarea; ci iese din fîntînă temeinică şi tare, ce din voinţa Domnului atîta apă soarbe, cîtă revarsă apoi în două părţi prin vad» (v. 121-126). Rîul care curge prin faţa lui Dante nu provine din vaporii înălţaţi de la suprafaţa pămîntului, ci dintr-o fîntînă sacră. Ea îşi este mereu egală sieşi: produce atîta apă, cîtă se scurge în două direcţii diferite. “Apa, la fel ca vîntul, are o origine providenţială, divină; cauza naşterii ei nu stă într-un proces de evaporare a apelor mării, care se transformă în ploaie, cînd ajung în a doua dintre cele trei zone ale atmosferei. I se datorează lui Dumnezeu apariţia apei, într-un izvor unic, ce formează apoi două pîraie” (T. Di Salvo).

scuola_bizantina

Advertisements