Procesiunea mistică (1)

by Laszlo Alexandru

miniatura_limbourg

Matelda se plimbă prin Grădina Edenului. Şapte sfeşnice de aur. Douăzeci şi patru de bătrîni încoronaţi cu crini. Cele patru animale miraculoase. Carul triumfal tras de un grifon. Cele trei doamne din dreapta carului şi cele patru din stînga lui. Şapte bătrîni demni care vin la urmă.

pg_xxix_1

«Cîntînd ca femeia-ndrăgostită, a continuat de la capătul vorbelor ei: ‘Beati quorum tecta sunt peccata!’. Şi ca nimfele ce merg singure prin umbre sălbatice, dorind unele să vadă, altele să evite soarele, ea a pornit pe apă în sus, de-a lungul ţărmului; şi eu ca ea, pas mic cu pas mic urmînd» (v. 1-9). Matelda şi-a reluat cîntarea armonioasă, pronunţînd cuvintele dintr-un alt psalm: “Fericiţi sînt cei ale căror păcate sînt învelite de iertare”. Asemeni nimfelor ce preferă, unele, să vadă locurile însorite de pe cîmpie, iar altele, locurile pustii din adîncul pădurii, doamna din Grădina Edenului a început să se plimbe graţios pe ţărmul rîului Lete. Dante îi urma paşii pe malul opus.  “Sînt reluate, în acest preambul, motivele şi formele care au definit în cîntul precedent apariţia Mateldei ca personificare a naturii necorupte. Inocenţa Grădinii Edenului a fost exprimată, în figura Mateldei, prin manifestări ce nu pretindeau nici un dialog, nici o mediere raţională, nici un efort al intelectului sau încordare a pasiunii: ea rezulta din însăşi atitudinea femeii, din înaintarea sa în pas de dans, din frumuseţea radioasă a chipului său cuviincios. Pe această reprezentare picturală s-a inclus, în al doilea moment, un spectacol de înţelepciune: caracterul diafan al imaginii iniţiale a prins consistenţă, în discursul Mateldei despre prezenţa vîntului şi a apei în Paradisul Pămîntesc, în cadenţe raţionante, departe de vibraţiile lirice în care s-a concretizat apariţia sa. În deschiderea acestui cînt, scrie Momigliano, figura Mateldei este readusă «la acea imagine fascinantă, ce părea uitată de-a lungul cursului ştiinţific din vorbirea sa». La fel ca în reprezentarea sa iniţială, în termeni de rafinată pictură, şi aici figura Mateldei rezultă din includerea unor elemente preluate din tradiţia «curtenească» a Evului Mediu despre mitul păgîn al vîrstei de aur, utilizat pentru a exprima condiţia omului înainte de căderea în păcat. Motivelor stilnoviste şi clasice li se alătură, în forma citărilor directe din latină (în cîntul precedent versetul Delectasti din Psalmul 92, aici începutul psalmului Beati quorum…), cel al interpretării scripturale. Motivul «curtenesc» este reprezentat în acest prolog de primul vers, în care Dante parafrazează o expresie a lui Guido Cavalcanti («cantando come fosse ‘nnamorata»), cel clasic al evocării nimfelor, unde ideea centrală a concepţiei danteşti despre Paradisul Pămîntesc – aceea a unei împliniri fără obstacole a dorinţelor care, în mijlocul naturii neştirbite de răutate, se completează, împreună cu toate creaturile, pentru slăvirea lui Dumnezeu – este subliniată de opoziţia instituită de versul 6, în modul cum se afirmă spontaneitatea absolută a nimfelor (dorind unele să vadă, altele să evite soarele). Bucuria lor completă e dată de participarea directă la viaţa naturii. De aici singurătatea lor, prezentată ca o fericire dobîndită, care nu are nevoie să se exprime în comunicare, într-un raport social. Singura legătură imaginabilă, în Paradisul Pămîntesc, este cea dintre suflet şi Dumnezeu, prin intermediul creaturilor” (E.A. Panaitescu).

pg_xxix_2

«N-am făcut o sută de paşi ai ei cu ai mei, cînd malurile împreună au cotit, încît spre orient am pornit» (v. 10-12). După o scurtă plimbare, de cîte cincizeci de paşi, cursul rîului s-a răsucit spre soare-răsare. “Intrînd în Grădina Edenului, Dante se îndreptase spre orient (XXVII, 133), cu soarele pe frunte; acum se răsuceşte din nou în aceeaşi direcţie. Şi întrucît aceste mişcări au mereu un sens simbolic, trebuie să conchidem că pomenirea orientului, locul de unde vine lumina, Cristos, vrea să sublinieze apariţia unei noi situaţii, care impune intervenţia divină. Şi faptul este confirmat şi de întoarcerea poeţilor spre stînga, într-o curbă strînsă în unghi drept, ca pentru a se încredinţa din nou divinităţii sau pentru a primi de la ea noi sfaturi şi învăţături” (T. Di Salvo).

pg_xxix_3

«Nici aici nu ne-a fost calea lungă, cînd femeia spre mine s-a întors zicînd: ‘Frate, priveşte şi ascultă’. Şi iată o lumină bruscă a ţîşnit din toate părţile prin marea pădure, încît la un fulger m-a dus gîndul» (v. 13-18). După încă o scurtă înaintare, femeia i-a atras atenţia asupra unui eveniment de excepţie, care urma să se producă. O străfulgerare l-a surprins pe călător. “Semnificaţia este în mod clar religioasă: lumina este cea a harului divin, care năvăleşte pe neaşteptate, sfîşie toate întunecimile, învăluie toate lucrurile în puterea sa transfiguratoare” (T. Di Salvo).

british_museum1

Advertisements